„Fără Eminescu am fi mai altfel și mai săraci” – Tudor VIANU

Cu oarecare timp în urmă, la 15 ianuarie 2014, s-a dezvelit în urbea noastră, capitală de județ, bustul de bronz al celui mai mare poet al tuturor românilor, Domnul Eminescu. La festivitatea organizată în fața bibliotecii „G.T. Kirileanu” au participat oameni subțiri, scriitori, poeți, profesori, elevi de liceu, iubitori de Eminescu. Nume concrete? Criticul literar N. Manolescu, Ana Blandiana, Adrian Alui Gheorghe, Dan Iacob… S-au rostit vorbe mari, frumoase, delicate. S-au recitat cu evlavie din poeziile „Luceafărului”. Prin înveșnicirea în bronz a poetului național în urbea noastră, un soclu de piatră înalt de 3,4 metri, realizat de artistul plastic Lucian Tudorache, am intrat și noi, pietrenii în lumea bună. Putem sta mândri lângă cetățenii din Botoșani, Iași, Galați. Avem și noi Eminescu nostru, care ne veghează, acușica de 10 ani.

Iubire și invidie

Deși noi, românii, suntem de-un  neam cu mare poet, îl amintim doar de două ori pe an: la 15 ianuarie (naștere) și la 15 iunie (moarte). Ne-am săturat de Eminescu? Nicidecum, dar prea suntem limbuți, prea mult fantazăm, pălăvrăgim, cu rost și fără… Așa ne trezim, ba admiratori, ba detractori. Când Marin Sorescu, cel lăudat de Laurențiu Ulici a scris poezia „Eminescu n-a existat”, fanii poetului fără pereche au luat foc. Toți! De ce? Erau obișnuiți să audă numai cuvinte frumoase despre conu Mihai, prietenul lui Creangă. Vocabulele: xenofob, antisemit, publicist incomod, suspect erau de scandal. Nu ne propunem să facem lumină în „dosarul Eminescu” din două motive: nu avem pregătirea necesară și nu dorim un conflict cu eminescologii autorizați. Dar nici nu putem admite ca cel mai iubit poet al nostru să fie făcut „fascist”, „ateu” și „legionar” de niște muhaiele care fac alergie la poemul „Împărat și proletar”. Explicația care răspunde la interogația de ce Eminescu a avut adulatori și detractori este următoarea: „Omul deplin al culturii române a fost gazetar”. Un ziarist incomod, vertical, luptător pentru adevăr. Un gazetar care nu accepta să tămâieze guvernele politice din vremea lui. Scrisul e o robie dulce, plăcută când vine treptat și e firesc. Cel puțin așa susține criticul literar Alex Ștefănescu în voluminoasa carte intitulată „Timp retrăit”, Ed. Cartea Veche, 2022. Cum Eminescu îi numea pe guvernanții vremurilor sale: „fonfi, „flecari”, „găgăuți” și „gușați”, nu avea cum să se bucure de considerație. A scris despre Țara basarabă, arătând cititorilor că este pământ românesc, numele venindu-i de la Basarab și nu de la Ivan cel Groaznic. I-a încondeiat pe habsburgii cei lacomi care au subjugat Transilvania. N-a uitat să scrie „Doina” care începe cu „De la Nistru pân’ la Tisa/Tot românu’ plânsu-mi-sa”. A fost la Putna, la comemorarea lui Ștefan cel Mare, fiind urmărit pas cu pas de copoii Imperiului Austro-Ungar. Ca și alți ziariști incomozi, Eminescu a intrat în malaxorul aparatului represiv fiind arestat de opt ori, sub diferite vini. Eliminarea sa de pe scena politică ca ziarist s-a datorat unei operațiuni conspirative executate cu profesionalism. Poliția, sub comanda Puterii de Stat l-a transformat pe Eminescu în unul din primii deținuți politici ai statului român. A fost primul ziarist căruia i s-a pus călușul în gură într-o manieră dură de tot. Metoda va fi perfecționată de comuniști. Ca gazetar, Eminescu a scris vibrant, cu patos, cu o forță devastatoare, admirabilă.

„Religia – o frază de dânșii inventată”

Așa începe strofa a 7-a din poezia Împărat și proletar de Eminescu. În amintita poezie vorbesc trei oameni: un proletar, un împărat și poetul, Eminescu. Care din cei trei a definit Religia? De ce vă întreb? Pentru că persoana respectivă este ateu pur-sânge. Și pentru că am menirea de chibiț, că dau definiția acestuia. Atenție!, după conu Mihail Sadoveanu, Zimbrul Moldovei care iubea șahul, dar nu pe chibiții la șah. Citește! „Chibițul să tacă/Gesturi să nu facă/Să nu fredoneze/Să nu atingă piese/Să nu facă semn/Să fie de lemn”. Și vă mai ajut cu o informație „consistentă”. Într-o scrisoare către Veronica Micle din 1879, Eminescu scria: „Dumnezeu nu e în cer, Dumnezeu nu e pe pământ, Dumnezeu e inima noastră” (Sursa: Dan Iacob – „Ramura de liliac”). Eminescu n-a spus Dumnezeu e în inima noastră, ci Dumnezeu e inima noastră. O asemenea aserțiune clarifică lucrurile sau le încurcă și mai și? Pentru mine e clar ca Bună ziua. Lumea citită știe din pruncie că locul de naștere al lui Homer a fost disputat de șapte cetăți iar cel al lui Shakespeare, mult timp n-a fost o certitudine. Explicația? Dintotdeauna oamenilor „mici” le-au plăcut să trăiască la „umbra” celor uriași, prin realizări. Așa s-a întâmplat și cu marele poet național și universal, Eminescu. Când a început să devină „cineva”, prietenii Maiorescu, Stefanelli, Iacob Negruzzi, Mite Kremnitz, V. Gr. Pop și, de ce nu, Creangă, au început să-l sufoce cu dragostea lor. Că nu știm nici astăzi cu acribie când s-a născut, unde s-a născut, cum a murit, asta depinde de educația fiecărui român. Ce importanță are dacă s-a născut la Ipotești, Botoșani sau la Soleni în Moldova Nouă, după unele informații? Personal și subiectiv, aș opta pentru Botoșani pentru acolo au văzut lumea și Enescu, Iorga, Pillat… Botoșanii fiind un izvor puternic de românism. Un lucru e clar: Eminescu a fost o personalitate copleșitoare, care a impresionat pe contemporani prin inteligență, memorie, curiozitate intelectuală, cultură de nivel european. Nu întâmplător Regele Charles al II-lea al Angliei, ajuns recent pe meleagurile mioritice, a recitat în limba băștinașilor versuri din poezia „Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie”, de Mihai Eminescu. Ne-ați impresionat, Majestate! Ne-ați dovedit că Eminescu a fost poet, prozator și jurnalist important, a fost cea mai strălucitoare voce poetică din literatura română. A fost tradus în mai multe limbi străine, cam o sută. E puțin?

Pietrenii îl au pe Eminescu în sânge

De la Eminescu ne-au rămas patru portrete fotografice realizate în anii 1869, 1878, 1885 și 1887. Asta nu înseamnă că tablourile poetului erau întâlnite peste tot. Țara a trecut prin vremuri grele, ca și astăzi. Pe vremea legionarilor s-au ars cărți, s-au arestat savanți, s-au împușcat cărturari. Dacă nu credeți că s-au tras cu mitraliere în biblioteci, vă ofer o sursă de informații. Citiți cartea ieșeanului Aurel Leon, ziaristul care a născocit rubrica „Cafeaua de dimineață”, la gazeta de pe Bahlui. În cartea sa, intitulată „Umbre”, vol. VI, Ed. Centaur, la pagina 40, prezintă un exemplar din Baltagul, distrus cu topoarele de către legionari. Ce aveau cămășile verzi cu Ceahlăul literaturii românești, cu stâlpul pe care se sprijinea bolta înălțată de Eminescu și Creangă? Aveau multe: îl porecleau „Jidoveanul”, figura pe listele negre ale condamnaților la moarte, îi voiau capul. Intrat în spaime, autorul Baltagului a bejenit în munți, cu un revolver Walter, calibrul 6/33 în buzunar. Și necazurile au continuat cu războiul, cu bolșevizarea țării, cu… Probabil de aceea, la 15 ianuarie 1950, când dascălii de la bătrânul Liceu „Petru Rareș” din Piatra Neamț au vrut să sărbătorească 100 de ani de la nașterea lui Eminescu, s-au lovit de mari necazuri. Un exemplu concret? În liceu nu se găsea niciun portret al poetului național. Nici de sămânță. Erau însă frumos înrămați Marx, Engels, Lenin, Stalin și, bineînțeles, ceferistul Ghiță Dej. Sala de festivități dedicată evenimentului era frumos ornată cu ghirlande de brad și cam atât. Cum s-a rezolvat „necazul” semnalat? Simplu, partidul comunist, forța politică conducătoare din liceu, i-a convocat la ordin pe profii de zugrăveală (desen) și le-a ordonat „Eminescu vă faceți!”. Și profesorii, care nu erau în grevă, Chelsoi și Niculescu, au realizat pe loc un tablou portret în creion după o imagine din Istoria Literaturii Române a lui George Călinescu. Vioara întâi în realizarea tabloului a fost profesorul Vasile Niculescu, un mare talent al vremii. Că tabloul era „țais” au zis toți cei care l-au privit „cald”. Chiar și politrucul liceului, profesoara de rusă. Numai că era ceva suspect la tablou. Eminescu din tablou se uita „nicăieri”. Ori așa ceva nu se poate. Profesorul de desen care l-a pictat a spus: „așa se uită poetul!”. Nu-l poate picta cu ochii închiși. Și atunci, tot partidul, prin șeful lui, propagandistul liceului, a propus să deseneze un unghi pe perete, lângă tablou, un unghi roșu, spre care să privească poetul, sugerând astfel că „lumina vine de la Răsărit!”. Și așa s-a procedat, și așa s-a serbat 100 de ani de la… Parșivă e politica asta! De ce zic așa? Mi-am amintit, cu câțiva ani în urmă, târgul Pietrei a fost văcxuit cu portocaliu din ordinul nu știu cui. Istoria nu-i întotdeauna pe placul oricui! Dacă doriți să vedeți tabloul pictat în 1950 de profesorul Niculescu, citiți monumentala lucrare – „Liceul Petru Rareș Piatra Neamț. O istorie de 150 de ani”, semnată de prof. Adrian Pavel Sandovici. La pagina 160, jos, îl vedeți în toată splendoarea pe Eminescu al nostru. Dacă sunteți și mai pretențioși, puteți apela la Colecția familiei profesorului Dan Mircea Borș. Nu pot face eu acest serviciu pentru că fostul meu coleg de clasă de la „Petru Rareș”, conf. univ. dr. de matematică a plecat „sus”, să învețe carte și pe alții. Așa a făcut toată viața. Cea mai realistă analiză psihologică a poetului național o datorăm lui Nenea Iancu, care l-a cunoscut bine. „Eminescu a fost vesel și trist, comunicativ și ursuz, blând și aspru, mulțumindu-se cu nimica și nemulțumit totdeauna de toate, fugind de oameni”. Paradoxal, și Eminescu și Caragiale au trecut prin Piatra Neamț. De ce? Pentru că ne-au iubit. Și noi îi prețuim!

Prof. Dumitru RUSU