Continuăm itinerarul nostru de turism cultural din munții Neamțului concentrându-ne asupra altor mici biserici de lemn (și una de zid de această dată), ctitorii țărănești, valori ale arhitecturii și artei populare, mărturii ale formării primelor comunități stabile din această regiune aflată la vechile şi nedreptele granițe ale Moldovei care au despărțit pe români vreme de secole.

De altfel, aceste comunități s-au format cu aportul imigraționist al ardelenilor, numiți îndeobște „ungureni” și al bucovinenilor care au trecut hotarul din cauza privațiunilor și a abuzurilor habsburgilor. La cercetarea bisericilor din munţii Neamţului am purces cu mulţi ani în urmă cu Ion Asavei, din Bicaz şi Cristian Vatamanu, din Petru Vodă, Poiana Teiului.

Biserica „Sfinții Trei Ierarhi” Poiana Largului

Până în 2011, Biserica „Sfinții Trei Ierarhi” din Poiana Largului sau Biserica din Luncă, cum este cunoscută de localnici, a fost monument istoric. În acel an, un incendiu, a distrus întreg monumentul istoric, irecuperabil, întreg ansamblul fiind construit din lemn, doar acoperișul era din tablă subțire. Incendiul a fost raportat pe data de 27 februarie 2011, ora 17.00, iar cauza pare să fi fost un coș de fum neizolat termic. Din păcate în incendiu s-au făcut scrum atât icoane cu o foarte mare însemnătate istorico-patrimonială, cât și catapeteasma, străini și alte obiecte de cult.

Se pare că vechea biserică de lemn a fost adusă din cimitirul Mănăstirii Durău, fiind datată înainte de 1835, când acolo a fost ridicată o biserică de zid. Aspectul bisericii este cel de capelă, clopotnița fiind separată, la intrare, fapt ce întărește această afirmație.

Pe 4 iunie 2012, IPS Teofan, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, însoţit de pr. Damian Mihai, protopopul Protopopiatului Ceahlău, de pr. Paroh Mihai Ursache și un sobor de preoți din zonă, au sfințit locul unde urma să se ridice un nou edificiu. Prin contribuția enoriașilor în cea mai mare măsură, biserica a fost ridicată.

Biserica „Sfântul Gheorghe” Petru Vodă

Satul Petru Vodă a aparţinut pentru mult timp moşiei Mănăstirii Neamţ. În zonă au fost construite multe schituri, metocuri ale Mănăstirii Neamţ. Încă din vremea lui Petru Rareş (secolul al XVI-lea) se spune că exista un schit la gura pârâului Coroiu. Ulterior, schitul a devenit şi locul de rugăciune al gospodarilor ardeleni stabiliţi în zonă. În 1886 la biserica Coroiu erau 64 de enoriaşi.

Prima construcţie pe locul actualei biserici a fost una de lemn. La începutul secolului al XIX-lea a fost demontată şi transportată cu carele în satul Blăgeşti, de pe Siret, unde a fost reasamblată. De la această biserică se cunoaşte locul unde a fost Sfântul Altar şi o parte din ruinele temeliei de piatră.

În locul vechii biserici din lemn a fost ridicată una de zid, ctitorie a unui preot ardelean, refugiat aici cu soţia sa. După ce au ajuns la aceste locuri s-a călugărit sub numele de Ieromonahul Toma şi monahia Iuliana. Monahul Toma moare la sfârşitul secolului al XVIII-lea (înainte de 1798), iar monahia Iuliana în 1824. Printre ctitori se numără şi boierul moldovean Ioan Coroiu, care a făcut o mare danie pentru fiul său, mort de holeră.

Slujitori ai altarului bisericii: Ioan Stamati (care a avut ca frate pe Iacob Stamati, mitropolit al Moldovei), fiul lui Ioan, Teodor (Toader), în timpul căruia a fost ridicată clopotniţa de zid. Au urmat fii acestuia: Ioan, Gavril şi Ştefan, ce slujeau cu rândul la biserică, apoi a urmat preotul Gheorghe Gavrilescu (n. 1796, fiul pr. Gavril). În 1866 vine ca slujitor, alături de preoţii Gheorghe şi Ştefan, preotul Gheorghe Coroamă. Acestora le urmează preotul Vasile, fiul preotului Gheorghe Coroamă, apoi fraţii Bârliba, din Târgu Neamţ. Între 1912-1926 slujeşte preotul Ioan N. Petrescu (Humuleşti), ce era şi învăţător al satului. Îi urmează preotul Constantin Coroamă (fiul pr. Gheorghe Coroamă), Gheorghe Mihăianu, Gheorghe Dumitriu, Vasile Păvăleanu şi Cezar Gheorghe Ieţcu.

Profilul zvelt şi elegant a fost continuu modificat, s-a adăugat foişorul de pază celor patru prime niveluri între 1847-1861, s-au montat ceasurile dintre care primul adus de la Viena în 1861, scara interioară de lemn, astăzi modernizat cu un spaţiu expoziţional.

Biserica cu hramul Sfântul Mare Mucenic Gheorghe din Bicaz

Actuala biserică a fost ridicată între 1821-1837 pe locul unui schit de lemn construit de călugărul Damaschin Neagu pe la 1700, aparţinând mănăstirii Bistriţa până în 1864, când a devenit biserică de „mir” a comunei Bicaz. Biserica datează deci, potrivit Pisaniei, din 1837, din timpul domniei „Voievodului Mihai Sturdza, având binecuvântarea Mitropolitului Veniamin Costachi” şi fiind sfinţită la data de 8 noiembrie 1837. Construcţia este din piatră şi cărămidă, cu ziduri groase şi contraforturi, având o singură turlă unde se află şi localul clopotelor.

Primul clopot de 85 kg este din 1791, iar al doilea, de 210  kg este din 1845. Până în 1900 s-a mai pus în turlă un clopot mare de 300 kg. Dintre cele mai importante lucrări de restaurare amintim: adăugarea pridvorului în 1924, acoperirea cu tablă zincată a întregii biserici în 1936, iar după 1960 s-a pictat interiorul bisericii, ce a fost refăcută în timpul preotului Ion Butnaru (1972-1979), când s-a pus marmură în biserică, construindu-se şi casa de prăznuire.

Biserica de lemn din Chiriţeni

Această biserică a fost mutată odată cu apariţia lacului de acumulare într-o frumoasă poiană din satul Chiriţeni, din satul Hangu. Este o ctitorie din 1821-1829 conform mai multor însemnări aflate în arhiva bisericii şi conform mărturiilor parohilor bisericii.

Se consideră că prima biserică de la Gura Hangului ar fi fost distrusă la 1821, cu ocazia “Zaverei”, când turcii au urmărit pe „volintiri” şi au dat foc şi bisericii de la Palatul Cnejilor.

S-au folosit materialele rezultate din demontarea vechii biserici din Hangu, desăvârşită în 1829. Remontată după planul acesteia în stilul specific moldovenesc, biserica de la Chiriţeni e durată din bârne de brad pe temelie joasă de piatră, cu acoperământ de draniţă. Nu s-au putut salva însă picturile murale despre care îşi mai amintesc bătrânii şi care au fost sumar descrise de cercetătorii „Şantierului arheologic Bicaz” înainte de strângerea apelor lacului.

Turnul-clopotniţă a fost construit din piatră în 1870 şi are la colţurile bazei patru contraforţi rotunjiţi, fiind amplasat la intrarea în incintă. Se pare că biserica de la Chiriţeni nu a avut pictură, iar catapeteasma adusă de la Boura-Fârţâgi prezintă caracteristicile stilistice specifice începutului de secol XIX.

Biserica de lemn din satul Poiana Largului

Tot în Poiana Teiului, pe o terasă limitată de drumul naţional ce duce spre Pipirig, se află Biserica „Buna Vestire”, fost metoc pe moşia Mănăstirii Neamţ. Prin tradiţie, acest monument este identificat cu vechiul schit „Poienile”, ctitorie a Mitropolitului Gheorghe Movilă, fratele lui Ieremia Movilă (atestat de documente încă de la 1599) şi strămutat aici din valea Hangului pe la începutul secolului al XVIII-lea sau, după alte surse, la 1741. În starea actuală a bisericii, după mai multe refaceri şi adăugiri realizate la întâmplare este greu să se stabilească elementele ce s-au păstrat de la cel mai vechi aşezământ monastic din această zonă. Constructiv – şi făcând abstracţie de modificările recente – biserica se aliniază celor ce aparţin secolului al XVIII-lea, fiind de presupus că în momentul strămutării de la Boura-Fârţâgi (unde se crede că s-a aflat schitul „Poienile”), a fost refăcută fără a se mai ţine seamă de vechea arhitectură. Făcută din bârne de brad căptuşite cu scânduri, biserica actuală are un acoperiş simplu în două ape, cu marginile larg evazate mai ales deasupra altarului unde se aseamănă cu un clopot. Probabil, cu prilejul reparaţiilor din 1892-1894, s-au adăugat pronaosul şi pridvorul, iar pe axul median acoperământului s-au plasat trei turle învelite cu tablă, în flagrantă contradicţie cu spiritul constructiv şi cu estetica întregului edificiu. Cele mai vechi obiecte de cult şi cărţi din patrimoniul acestui lăcaş, aparţin în întregime secolului al XVIII-lea: o icoană a Sfinţilor Apostoli din vechea catapeteasmă, un „Triod” tipărit la Iaşi în 1747 şi un „Antologhion” din 1752.

O altă tradiție spune că un vechi schit ridicat de Petru Rareș ar fi fost reclădit „acum mai bine de 200 de ani”, tradiţie sprijinită pe spusele cronicarului despre fuga domnitorului peste munţi la 1538, ajutat fiind de nişte călugări. O mărturie documentară nu avem, iar brâul lui Petru Rareş aflat la biserică s-a dovedit că este un simplu brâu preoţesc din secolul al XVIII-lea, fapt atestat de istoricii şi arheologii ce au cercetat zona înainte de umplerea cuvetei lacului.

Un document bisericesc ne arată că „nu se ştie începerea zidirii, dar la 1741 s-a reînnoit cu osârdia lui Ion Bălan şi soţia sa Ecaterina”. În zestrea bisericii se află o icoană a „Catrinei Bălăneasca” de la 1741 şi, de asemenea, şi alte odoare datând din secolul al XVIII-lea, clopotul şi cărţi bisericeşti. Catapeteasma se pare a fi opera zugravilor din Răpciuni, în frunte cu Ion Zugravul. Istoria bisericii este învăluită în legendă, dar ştim cu siguranţă că ne aflăm în faţa unui monument istoric de mare frumuseţe, o biserică ţărănească a secolului al XVIII-lea. (va urma)

Prof. dr. Daniel DIEACONU