Cursul mijlociu al Bistriţei din judeţul Neamţ este numit îndeobşte Valea Muntelui, denumire aflată în scrieri încă din perioada în care J.A. Vaillant umbla prin munţii Neamţului, în prima jumătate a veacului al XIX-lea. Satele de munte s-au constituit ca aşezări permanente de sine stătătoare în veacul al XVIII-lea, printr-un meleu deosebit dintre ardeleni, moldovenii autohtoni şi bucovineni. Aşezările s-au făcut, în general, în văi laterale, nu în apropierea căilor importante de comunicaţie. În aceste locuri s-au ridicat primele biserici ţărăneşti din lemn, doar cea din Coroiu fiind de zid. Multe dintre aceste biserici s-au păstrat până astăzi, unele au fost distruse, din cauza apariţiei lacului, altele din cauza vremurilor sau a nemerniciei omului. Au rămas bisericuţe, comori arhitectonice, la Grinţieşu Mare, Farcașa, Galu, Chiriţeni, Bistricioara, Ceahlău sau Boboteni. Iar bisericuța din Răpciuni poate fi admirată la Muzeul Satului de la Bucureşti.

Biserica din satul Galu

În partea de N-V a comunei Poiana Teiului, într-un mic cimitir, se păstrează unul dintre cele mai frumoase şi mai reprezentative monumente de arhitectură populară religioasă din întreaga zonă: Biserica de lemn din Galu, care are hramul „Sf. Gheorghe”. Acest monument stârneşte admiraţia prin câteva caracteristici pe care numai în foarte rare cazuri le găsim reunite în arhitectura aceleiaşi construcţii: folosirea exclusivă a lemnului, chiar şi la îmbinări, proporţiile miniaturale de un impresionant echilibru, puritatea stilului şi măiestria execuţiei. Biserica este realizată în spiritul celui mai curat stil moldovenesc, cu unele influenţe ardeleneşti, lucru pe deplin explicabil dacă avem în vedere transferul masiv de populaţie, la sfârşitul secolului al XVIII-lea, din Transilvania spre Valea Bistriţei moldave. Planul cruciform a fost dezvoltat spre sud cu un pridvor deschis, având câte patru colonete de lemn pe laturile ce străjuiesc intrarea. Învelitoarea de şiţă lasă să se citească toate elementele de bază ale edificiului: altarul, absidele laterale şi încăperea pătrată a clopotelor situată deasupra pridvorului, iar pereţii din bârne de brad îmbinate în „coadă de rândunică” pun în evidenţă măiestria meşterilor care au lucrat aici folosind numai cuie de lemn. Interiorul, căptuşit cu scânduri de brad, este împărţit printr-un perete de dulapi în care a fost tăiat un gol în arcadă, reliefând mai bine structura sistemului de boltire cu planşeu drept în pronaos şi bolţi cu fâşii curbe în plan octogonal în naos şi altar. Ancadramentul uşii de la intrare este împodobit cu un brâu încrustat, neterminat, iar catapeteasma realizată de către Ioan Zugravul, unul dintre cunoscuţii meşteri de la Răpciuni, etalează în ornamentica sculpturală o splendidă îmbinare de motive populare specifice Văii Bistriţei. În ceea ce priveşte data construirii edificiului, însemnarea de deasupra pridvorului trimite la anul 1818, dar o notă de pe o Evanghelie tipărită la Bucureşti menţionează că aceasta „… a fost dăruită… la biserica din satul Galu… anul 1780, noiembrie 8”. Ar rezulta deci că actuala biserică s-a construit la începutul veacului al XIX-lea, pe locul unui lăcaş mai vechi de anul 1780, care a fost distrus în împrejurări încă necunoscute. Biserica se consideră că este o copie cât se poate de fidelă a bisericii vechi, care, se poate că a fost construită odată cu cele din Răpciuni și din Farcașa de către același iscusit meșter popular.

Biserica de lemn din satul Grinţieşu-Mare

Biserica de lemn din satul Grinţieşu Mare, cu hramul „Duminica Tuturor Sfiinţilor”, ridicată într-o poiană de pe malul pârâului cu acelaşi nume, este cel mai vechi monument de arhitectură religioasă de pe cuprinsul comunei. Este biserica primei parohii din Grinţieş şi cea mai importantă până la ridicarea bisericii din satul Poiana la 1864. Despre vechimea ei vorbeşte pomelnicul ctitoricesc păstrat şi astăzi în altar, scris cu litere chirilice, de către pictorul bisericii, Teodosie Zugravul. Pomelnicul este datat 1794 şi apare sub forma unui triptic scris şi pictat pe lemn de paltin şi enumeră pe toţi cei care au contribuit la ridicarea acestei biserici. Citirea lui ne arată faptul că acest sat şi această biserică s-au ridicat de către români ardeleni, numiţi îndeobşte „ungureni”, care au fugit din calea opresiunii, a catolicizării şi deznaţionalizării iniţiate de autorităţile habsburgice. Primul preot al bisericii a fost Grigorie, sosit împreună cu mai multe familii din Ardeal, şi care la început a susţinut serviciul religios într-una dintre case. Atunci când locuitorii au fost destul de numeroşi au purces la ridicarea unui lăcaş de cult, imigranţii ardeleni alăturându-se autohtonilor în această necesară întreprindere. Ca mai toate bisericile ţărăneşti de pe valea Bistriţei şi Bistricioarei, ridicate în veacul al XVIII-lea, biserica din Grinţieşu-Mare impresionează prin frumuseţe şi simplitate, operă a meşterilor locali. A fost construită din bârne de brad, în planul triconc specific acestei perioade; pridvorul şi clopotniţa s-au dovedit o adăugire reuşită realizată odată cu operaţiunile de renovare de la sfârşitul secolului al XIX-lea, conform unui al doilea pomelnic ctitoricesc datat 1891. Meşterii au respectat părţile componente ale unui lăcaş de cult, deşi în proporţii reduse: pridvor, pronaos, naos, altar; în pronaos şi naos meşterii au realizat un plafon cu calotă sferică din opt laturi la bază din scânduri îmbinate în coadă de rândunică. Stranele sunt sculptate din lemn de paltin. Valoarea bisericii este întregită de pictura originală a iconostasului şi a icoanelor mari executate în ulei, pe lemn de către Teodosie Zugravul, un pictor cu renume în regiune, lucrarea sa păstrându-se în condiţii excelente şi astăzi. Biserica păstrează icoane vechi din perioada ridicării lăcașului, dar şi din 1852, 1891, la care se adaugă mai multe cărţi religioase vechi: „Evanghelistar” (1826), „Liturghier” (1860), „Octoih” (1912) etc.

Biserica de lemn din satul Bistricioara

Lăcașul de cult face parte din categoria bisericilor din lemn cu turn separat şi planul în formă de cruce. Datele, cu precădere orale, arată că lăcașul de închinăciune ar data de pe la 1750-1775. La cumpăna celor două secole, XVII și XVIII, din Ardeal,  mulţi români au fost nevoiți să treacă munții pentru a-și păstra graiul, tradițiile și religia ortodoxă. Vreo 15-20 de familii s-au așezat pe malul drept al râului Bistricioara. Și-au întemeiat o comunitate și apoi au ridicat o bisericuță din lemn în care să se închine. Prin forma ei de treflă și-a păstrat caracteristicele arhitecturale ale bisericilor din Ardeal. Acoperişul în patru ape supraînălţat prin intercalarea unui registru vertical în partea mediană a învelitorii, a căpătat forma actuală, cel mai probabil cu prilejul lucrărilor de refacere din 1831. Absidele laterale sunt bine pronunţate, având forma pentagonală, iar absida altarului cu fereastra în ax şi sistemul de îmbinare a bârnelor, constituie elemente specifice acestui gen de biserici. Avem de-a face cu o relaţie aparte între forma şi dimensiunile bolţilor din pronaos, naos şi altar, care în unele cazuri merge până la identitate. Asta, pentru că bolţile celor trei spaţii interioare sunt cu totul diferite. Pronaosul are un plafon drept, altarul este adăpostit de cele două pante repezi ale unei bolţi unghiulare şi doar bolta naosului are forma obişnuită a unui trunchi de con sprijinit pe nervuri de lemn dispuse radial. Ceea ce particularizează în mod cu totul deosebit acest monument este însă pictura și mai cu seamă cea de pe peretele nordic, executată într-un stil popular plin de naivitate, dar cu o imaginaţie debordantă. Credem că a pictat un zugrav anonim, poate local, care deși nu se familiarizase decât într-o foarte mică măsură cu formele canonice ale iconografiei ortodoxe, se implică în realizarea pe peretele de la nord, într-o viziune profană, sugestivă şi interesantă descriere plastică a unei picturi ce surprinde cele trei sectoare biblice care alcătuiesc Lumea de Apoi: Sânul lui Avraam, Raiul şi Iadul. Întregul ansamblu impresionează prin expresivitate şi dinamism, dar mai ales prin sentimentele contradictorii precis nuanţate pe care le generează fiecare compoziţie. Contorsionarea trupurilor supuse chinurilor veşnice şi îngrijorarea celor care aşteaptă greul examen al ultimei judecăţi, umanizează scenele şi le coboară într-o realitate imediată de un dramatism zguduitor. Pe de altă parte, concepţia meşterului zugrav în legătură cu acele tărâmuri ale făgăduinţei şi supremei fericiri s-a materializat în compoziţii dominate de un peisaj exotic cu vegetaţie luxuriantă, plăsmuire a unei lumi ce se naşte şi se dezvoltă în fiecare conştiinţă, dintr-o statornică trăire creştină. Până în 1920 această ctitorie a fost folosită ca biserică de parohie. În 1889, bistriciorenii, la propunerea preotului de atunci, Constantin Alexandrescu, au luat hotărârea de a ridica o nouă biserică din piatră. La terminarea ei, oficierea slujbelor a fost mutată în noul lăcaș, rămânând ca aici, în biserica veche să aibă loc doar slujbele de înmormântare, dat fiind că tot aici se află dintotdeauna și singurul cimitir al satului. (va urma)

Prof. dr. Daniel DIEACONU