„Orice glumă este o mică revoluție” – George ORWELL

Cum citim din ce în ce mai puțin, îmi permit să vă recomand o carte formidabilă, comică, savuroasă. De fapt, o elegantă culegere cu glume scrise și bancuri politice, ce au circulat cândva prin țările europene comuniste și Rusia Țaristă, plus sovietică. Cum se intitulează mult lăudata carte? Are exact titlul articolului de astăzi. A fost gândită și scrisă în Albion de Ben Lewis și tradusă în limba vechilor cazanii de Mihai Dan Pavelescu, Ed. Meteor Publishing, 384 de pagini. Nu este prima carte de bancuri, nici ultima, e una din multele, începând cu „Peripețiile bravului soldat Svejk”. De ce se acordă și astăzi atâta atenție bancurilor politice? Simplu. Gluma a distrus totalitarismul, trebuie prețuită. Cu râsul poți învinge orice, chiar și prostia. Bancurile politice au fost „o supapă de eliberare”, „veritabile gloanțe fictive trase în mod constant împotriva unui sistem represiv și a conducerii sale”. Prin bancurile politice spuse pe la cozi, poporenii „se răcoreau” și sperau într-un „viitor mai luminos”. Așa au aflat că, pe vremea lui Ceașcă, Capitala scumpei noastre țărișoare se numea „Ceauschwitz” și „apa cea mai rece din cartier era apa caldă”. Umorul este fața acceptabilă a opoziției. Că deranjează pe mulți, asta e altă poveste. Spune-i unui șef de partid că… să vă vedeți cu ce sancțiuni se lasă. Nu în orice societate se poate glumi.

„Ăsta-i banc de canal!”

Românii au fost dintotdeauna șugubeți, puși pe șotii, tromboniști. Au mâncat gluma pe pâine. De aceea, când a apărut bancul politic, l-a curtat mintenaș, indiferent cine era ironizat. Istoria a cunoscut mai multe tipuri de bancuri: deștepte, reușite, fumate, sexoase, politice. Cele mai periculoase erau cele politice, pentru că erau subversive și se terminau la mititica. În centrul acțiunii bancului trona celebrul Bulă, în ipostaze diferite. Dar bancurile au avut și alți „eroi” nemuritori. O pildă? Pe vremea când conu’ Mihai (Sadoveanu) stătea la Iași, avea în jurul lui o adevărată gașcă de prieteni: Topârceanu, Ionel Teodoreanu, prof. V. Rîșcanu, St. Procopiu, Otilia Cazimir, frații Botez și mulți, mulți alții. Cum-necum, conu’ Mihai i-a sadovenizat pe toți pentru că a fost venerat și făcut să domine. Niciun literat nu acționa fără să-l consulte pe Zimbrul Moldovei. Vorba curentă la Iași era: „spune-i lui Sadoveanu”, „să aflăm părerea lui Sadoveanu”. Și, culmea, el avea ușa deschisă pentru toți.

De câte ori plecau la vânătoare sau la pescuit în grup se întâlneau la cofetăria cea mai arătoasă de pe str. Lăpușneanu, și Șeful comunica: mâine mergem la urechiați, la Tomești, tu aduci vinul, tu fripturile, tu traista cu vorbe… Păstorul, care era „slăbiciunea” maestrului, ridica timid mâna și spunea: am și acuma să zic ceva de râs. Se scula în picioare și recita cu intonație: „Făcând al planetei tur/Petru Groza în carlingă/N-a găsit atâta cur/Cât ar fi putut să lingă”. Amuzat la culme de obrăznicia protejatului său, conu’ Mihai s-a făcut că plouă și n-a hăhăit ca toți ceilalți bancuriști. Că Păstorel a ajuns după gratii pentru bancurile sale fără perdea, se știe. Așa era Ceahlăul Literaturii românești, iubitor a toate și deschis plăcerilor.

Să venim mai aproape de zilele noastre. În al treilea cincinal comunist pe Platforma Săvinești, munceau mii de operatori chimiști. Făceau naveta cu autobuzele, deși între Piatra și Săvinești erau 14 km. Pe timpul transportului cu autobuzele, navetiștii aveau preocupări diferite: discutau, citeau ziare sau ascultau bancuri, de la băieții veseli din autobuz. Locul bancuriștilor era „fundul” autobuzului, în scobitura de lângă taxatoare. Aici, auzeai tot drumul: „Da’ pe ăsta îl știți?”. Și urma apoi bancul și aprecierile, de obicei cu: Hă! Hă! Hă! Cum băieții cu ochii albaștri nu dormeau, s-au infiltrat printre miștocarii ordinii de stat și i-au înregistrat. Cei invitați la discuții erau întrebați trei chestii: 1. Dacă sunt fericiți în câmpul muncii; 2. Cum își petrec timpul liber; 3. Dacă spun bancuri politice. La primele două întrebări se răspundea cu baliverne, ultima era ucigașă. De ce? Omul de la Secu dădea drumul dintr-un aparat minuscul la înregistrarea ta. După ce o ascultai primeai recomandări. Ascultați! „Bancul pe care l-ai spus colegilor e de Canal. Ați auzit de Canalul Dunăre-Marea Neagră? Puneți-vă frână la ciripitor, nu ne obligați să…”. Când ieșeai de la Poliția Secretă, mergeai ca Cetățeanul turmentat și te lăsai de glumele politice! De unde știu? De la un „pățit”, ajuns după Revoluție „disident” cu certificat. Bancurile comuniste reprezintă o importantă moștenire culturală, cea mai ciudată și mai amuzantă a celor 72 de ani de experimente politice din Rusia și Europa de Est, cunoscute drept „comunism”. Paradoxal, niciun manual de istorie nu conține câteva fraze despre importanța bancurilor politice, ele rămân savuroase și nemuritoare.

Cele șapte minuni ale comunismului

În România, comunismul a fost superficial, la fel de subțire ca stratul de margarină pe care cetățenii țării o puteau întinde pe pâine. Comunismul de la noi, adus de tancurile sovietice, a scos la iveală monstrul din femeie (Ana Pauker) și din bărbat (Dej și Ceaușescu), iar demonii stalinismului (de tip Brucan) au ieșit la suprafață cu nerușinare. Bancurile politice au fost profetice și apăreau în fiecare zi. Nimeni nu știa de unde veneau. Pe vremuri, rușii utilizau pentru glume un cuvânt special: anekdot. Respectivul cuvânt are o descendență nobilă, care poate fi urmărită până în sec. al XVI-lea. În timpul comunismului, cele trei tipuri de anekdot: snoava populară, bancul politic și anecdota care conținea înțelepciune politică se uneau și formau un banc politic „beton”, ce se dizolvă numai în votcă. Așa au apărut cele 7 minuni ale comunismului. Citiți-le!

„1. În comunism nu există șomeri.

2. Deși nu există șomeri, doar jumătate din populație are locuri de muncă.
3. Deși doar jumătate din populație muncește, cincinalele sunt îndeplinite întotdeauna.
4. Deși cincinalele sunt îndeplinite întotdeauna, nu există niciodată nimic de cumpărat.
5. Deși nu există nimic de cumpărat, toți sunt fericiți și mulțumiți.
6. Deși toți sunt fericiți și mulțumiți, au loc frecvente demonstrații.
7. Deși au loc frecvente demonstrații, guvernul este mereu reales cu 99,9% din votanți”.

Și, ca să fie și mai clară situația, exegeții în umor completează:

„Muncim săraci, muncim umili,

Din moftul unor imbecili

Și este vai și amar de noi

Suntem pe mâna unor…”

Ce cuvânt ați completat în spațiul punctat?

Bancurile răsuflate

Pentru românul de rând, pentru nea Caisă din Pocreaca, bancurile actuale sunt niște „gogonele arătoare”, pline de aiureli, pastișate din alte epoci istorice. Să știți că satul Pocreaca există (Iași), acolo s-a născut primul director al T.T.-ului din Piatra Neamț, Ion Coman, pe numele lui adevărat Iacoby Cohn. Nu toate bancurile de azi „au gust”.  Cum poți să mori de râs la bancuri de genul:

„Cum se numește coafura lui Hrușciov?

Recolta lui șaizeci și trei.

Cum va fi recolta în 1964?

Medie – mai proastă decât în 1963, dar mai bună decât în 1965”.

Sau

„Care-i anecdota cea mai lungă?

Cuvântarea lui Hrușciov la Congresul al XXII-lea al partidului despre creșterea nivelului de trai”

Sau

„Capitalismul american e pe marginea prăpastiei, iar comunismul îl va depăși în câțiva ani”

Sau

„Care sunt componentele cheie ale programului spațial sovietic?

Tehnologie germană, uraniu cehoslovac și un câine rus”

În fond, dacă nu mai avem glume și bancuri „fine”, putem improviza altceva. Putem citi lista cu perle de la ultimul bac. Așa am aflat că humuleșteanul Creangă s-a născut după ce a murit, 1890, că romanul „Ion” a fost scris de Arghezi, că…

Cum avem permanent tendința de a critica comunismul, un nene cu carnet de la Partidul Nepăsării Naționale a întrebat curios, cu ce note a luat Ceașcă, cu 47 de ani în urmă, „bac-ul”. Un jurnalist de la „Cotidianul” i-a răspuns: „cu 10 la română și cu 10 la mate”. Ce i-a căzut la primul subiect examen? Eminescu!!! Și pentru că Eminescu a câștigat procesul cu eternitatea, l-a impresionat și pe revoluționarul din Scornicești. O fi recitat din „Somnoroase păsărele”. Asta nu înseamnă că analfabetismul funcțional din rândul elevilor a scăzut. Nicidecum, avem cel mai ridicat procent, 51,3%. Că Finlanda are 4,8%, e altă poveste. Deocamdată, doamna ministră de resort zâmbește strâmb.

Să ne întoarcem la ale noastre bancuri, comuniste, naziste, antisemite… care ne-au descrețit frunțile când eram mai tineri. Persoana care a încercat să cerceteze științific bancurile comuniste se numește Călin Bogdan Ștefănescu, fost membru de partid și statistician amator… A publicat o carte intitulată „10 ani de umor negru românesc”. Conține peste 950 de bancuri colecționate între anii 1979 și 1989. Din calculul făcut de către autor, un banc nou intra în colecția sa la fiecare 4,71 zile. În procente, clasamentul creatorilor de bancuri arăta astfel: intelectualii (67%), pensionarii (7%), străinii (1%). Bancurile și glumele analizate de Ștefănescu abordau temele: nivelul de trai, Ceaușescu, opoziția, industria, drepturile omului, cultura, poliția secretă, partidul… Hai să vă zic un banc.

„La Moscova, o coadă la vodcă, lungă de 3 kilometri. Toți cei ce stau la coadă îl învinovățesc pe Gorbaciov. Unul dintre ei spune: Mă duc la Kremlin să-l omor pe Gorbaciov. Pleacă, dar revine după o oră. Coada a mai înaintat puțin, dar este încă departe de obiectiv, așa că cei din jurul lui îl întreabă: L-ai omorât pe Gorbaciov? Nu, răspunde el, coada de acolo era mai lungă!”.

Știați bancul? Îmi cer scuze.

Prof. Dumitru RUSU

CARICATURI: Deutsche Welle, The New Yorker