Perioada interbelică aduce pentru romii (ţiganii) din România un proces de modernizare, o aşa numită „emancipare”, vizibilă şi prin încercările de organizare, atât socială, culturală, cât şi politică. Folosim termenul rom (unele organizaţii ale etniei folosesc „rrom” sau altele „ţigan”, chiar dacă este considerat peiorativ). Deşi dezrobirea romilor s-a produs la jumătatea veacului al XIX-lea, noii emancipaţi au cunoscut o lungă perioadă de dezorientare şi căutări, oscilând între emigrare, integrare, asimilare sau afirmarea etnicităţii. Noul cadru democratic instituit după Marea Unire din 1918 a oferit minorităţilor etnice din România Mare oportunitatea de a activa în cadrul unor organizaţii şi asociaţii cu caracter economic, cultural, politic constituite pe baze etnice.
Tineri intelectuali de origine romă, care au reuşit să se afirme pe plan socio-profesional sau cultural, au devenit modele de succes pentru comunităţile lor şi unii dintre ei chiar lideri ai acestora (în general formate din membrii vechilor „tagme” cunoscute încă din Evul Mediu). Această elită de tip modern a avut însă de înfruntat cerbicia conducătorilor tradiţionali şi în această epocă (ca de altfel şi astăzi) au coexistat cele două forme de autoritate asupra comunităţilor. Aceşti lideri moderni au fondat primele organizaţii socio-profesionale, culturale sau politice, dar începuturile au fost şovăitoare şi târzii faţă de celelalte minorităţi (evrei, germani, maghiari) şi urmând modelul acestora.
Lumea romă din România interbelică se prezenta ca un grup eterogen, neexistând coeziunea care a caracterizat alte minorităţi. Se conturau diferenţe lingvistice, culturale, de multe ori de neînlăturat în încercările de organizare, potenţialii membri erau greu de adunat, făceau parte din categorii diverse, unii nu mai vorbeau limba neamului lor, iar alţii nu-şi declarau originea etnică romă.
FOTO: Realitatea ilustrată, 5 mai 1937
Modernismul şi tradiţionalismul formau un meleu care, celui din afară îi putea părea pitoresc, dar de cele mai multe ori împiedica un proces temeinic de definire a unei etnicităţi rome şi de organizare pe baze etnice. În anii de după război s-au constituit primele asociaţii socio-profesionale, astfel în Bucureşti apare „Junimea Muzicală” a lăutarilor romi, care avea printre lideri şi pe marele muzician Grigoraş Dinicu, o personalitate a lumii rome. În localitatea Calbor (judeţul Făgăraş), ţăranul rom Lazăr Naftanailă a înfiinţat în 1926 o organizaţie cu scop economic – „Înfrăţirea Neorustică” -, urmând modelul asociaţiilor de vecinătate a saşilor din regiune. În 1934-1935 au editat şi un ziar – „Neamul ţigănesc”. La 18 iunie 1935, în oraşul Făgăraş, s-a organizat o manifestaţie a „Înfrăţirii Neorustice”, ce se transforma într-o organizaţie ce-şi propunea lupta pentru emanciparea şi modernizarea neamului rom.
Fondatorul primei organizaţii a romilor care-şi propunea ca direcţii fundamentale de acţiune emanciparea socială şi culturală a acestei etnii a fost C.J. Popp Serboianu. Originar dn Costeşti, teolog, este autorul unei lucrări referitoare la istoria, etnografia şi limba romilor, publicată la Paris în 1930 şi care a tras atenţia prestigioasei societăţi „The Gypsy Lore Society” din Londra, devenind membru corespondent al acesteia. Această societate i-a inspirat lui Serboianu ideea organizării romilor. A reuşit să atragă în proiectul său societatea lăutarilor bucureşteni „Junimea Muzicală”, cu influenţă şi prestigiu în lumea romă. „Apelul către toţi ţiganii din România” exprimă cele două direcţii fundamentale: alfabetizare, universităţi populare, editarea unor cărţi de istorie şi folclor, colonizarea nomazilor, ateliere pentru meseriile tradiţionale, instituirea unor autorităţi care să rezolve litigiile din sânul neamului.
O etnie ca aceasta care forma un grup extrem de eterogen va cunoaşte şi o explicabilă scindare la nivelul elitelor, fie ele de tip modern sau de tip tradiţional. O nouă organizaţie a întemeiat un apropiat al lui Serboianu, omul de afaceri şi publicistul G.A. Lăzărescu-Lăzurică, numită „Uniunea Generală a Romilor din România”, care nu propunea măsuri esenţial diferite de cele cuprinse în „Apelul către toţi ţiganii din România”, în schimb se arată mult mai activ din punct de vedere organizatoric. Se intitula „Voievod al Romilor” şi anunţa pentru organizaţia sa sprijinul patriarhului. În scurta sa „domnie”, septembrie 1933 – mai 1934, a organizat un congres al romilor, a constituit mai multe filiale judeţene, participând personal, îndemnând spre emancipare, conferenţiind despre istoria romilor, propunând opiniei publice etnonimul „rom”, care în limba neamului său ar fi însemnat „om”, „bărbat”, extinzând termenul la „om iubitor de libertate”. La 29 mai 1934, G.A. Lăzărescu-Lăzurică demisionează fiind înlocuit în funcţie de negustorul bucureştean Gheorghe Niculescu. Gheorghe Niculescu reuşeşte pentru asociaţia sa recunoaşterea personalităţii juridice şi se intitula „preşedinte activ şi voievod al romilor” şi a ea devine organizaţia oficială a romilor. Pentru a-şi face mai bine cunoscute interesele, dar şi istoria şi folclorul, organizaţia a publicat o gazetă – „Glasul Romilor”, care, în primul său număr, anunţa că 100 de nomazi au fost botezaţi la 14 octombrie 1934 la Ploieşti, în prezenţa patriarhului şi a oficialităţilor locale.
Încă din 1934, Al. Manolescu-Dolj şi C. Nicolăescu-Plopşor au aderat la Partidul Naţional Liberal-Gheorghe Brătianu şi au candidat la alegerile pentru Consiliul Judeţean, ziarul „Timpul” făcând propagandă acestui partid.
De altfel, vom constata până la 1938 tendinţa asociaţiilor rome de stabilire a unor colaborări cu grupări politice pentru a trimite în parlament şi reprezentanţi ai romilor. În 1937, G.A. Lăzărescu-Lăzurică şi C.J. Popp Serboianu s-au apropiat de Partidul Naţional Creştin şi în vederea alegerilor ziarul lui Octavian Goga apărea în ediţie specială şi pentru romi. Gheorghe Niculescu i-a acuzat pe cei doi că vor să profite de voturile romilor pentru a ajunge deputaţi.
La 2 februarie 1938, la Craiova, G.A. Lăzărescu-Lăzurică, lider al filialei oltene a Asociaţiei Cetăţeneşti a Romilor din România, îşi afirma adeziunea faţă de Partidul Naţional Creştin şi unele tendinţe antisemite (o manifestaţie pro-guvernamentală). Al. Manolescu-Dolj îşi afirmă şi el sprijinul pentru Partidul Naţional Creştin, scindând lumea romă din Craiova, mulţi dintre fruntaşii doljeni nedorind intrarea în politică.
Odată cu dizolvarea grupărilor şi partidelor politice la 31 martie 1938, membrii celei mai importante organizaţii rome, „Uniunea Generală a Romilor din România”, condusă de Gheorghe Niculescu (aproximativ 480.000 de persoane) s-au înscris în Frontul Renaşterii Naţionale. Ca şi organizaţie cetăţenească „Uniunea Generală a Romilor din România” a funcţionat până în 1941.
Fruntaşii organizaţiilor rome ale anilor ’30 n-au fost personalităţi marcante ale societăţii româneşti interbelice şi de cele mai multe ori s-au înconjurat de grupuri de adulatori, n-au păstrat direcţiile fundamentale enunţate în programe, păreau de multe ori organizaţii personale; unii dintre ei şi-au dorit, folosind aceste organizaţii în scop propriu, să intre în politică.
În perioada interbelică, în România s-au născut şi au avut o evoluţie deosebită mişcările ultranaţionaliste, care au promovat tendinţe xenofobe, continuând o „tradiţie” antebelică apărută odată cu naşterea statului român modern. În societatea românească a existat încă din evul Mediu o „problemă grecească”, care s-a sfârşit printr-o relativă asimilare a grecilor în masa românilor şi prin pierderea importanţei lor economice. O „problemă evreiască” a apărut odată cu naşterea burgheziei naţionale, care se simţea „sufocată” de concurenţa burgheziei evreieşti, care funcţionase încă de la început, din secolul al XVIII-lea, ca o adevărată clasă intermediară între oraş şi sat, între boier şi ţăran. O „problemă ţigănească” n-a existat în societatea românească nici înainte de primul război mondial şi nici în perioada interbelică. Politica de „românizare” a guvernului Goga-Cuza (decembrie 1937 – februarie 1938) n-a atins etnia ţiganilor, ba mai mult, în 1937, în vederea alegerilor, una dintre marile organizaţii ale ţiganilor a sprijinit Partidul Naţional Creştin al lui Octavian Goga, formaţiune politică naţionalistă cu tendinţe pronunţate xenofobe, în special antievreieşti, oficiosul partidului, „Ţara Noastră”, apărând săptămânal şi într-o ediţie pentru romi.
Lumea romă în perioada interbelică se prezenta în continuare ca un amestec de tradiţionalism şi modernism şi mişcările de organizare şi „emancipare” au căpătat şi ele aceleaşi caracteristici. Consolidarea conştiinţei etnice şi a mândriei propriei identităţi, principalele obiective, de altfel, ale acestor organizaţii au cunoscut în această perioadă primele manifestări benefice, dar rezultatele n-au fost pe măsura aspiraţiilor şi aderenţa n-a fost aşa cum o prezentau cifrele şi rapoartele „inspectorilor romi”. Instaurarea dictaturii regale a dus la desfiinţarea cadrului democratic şi eforturile elitei rome de tip modern, deşi au cunoscut unele efecte pozitive, au rămas fără un rezultat durabil, ba mai mult, regimurile totalitare care au urmat au condus la o evoluţie nefastă pentru mulţi dintre reprezentanţii acestei etnii, nepregătiţi în faţa unei istorii care părăsise cursul normal al democraţiei.
Prof. dr. Daniel DIEACONU
