16 septembrie, 2023, este ziua tristă a iubitorilor de poezie. Aurel Dumitrașcu, poetul emblemă a generației optzeciste, împlinește 33 de ani de la trecerea sa în neființă. Sabasa, satul natal din comuna Borca, este locul definitoriu pentru formarea personalității, a filosofiei de viață și a profunzimii de gândire a poetului. Când pleca din Borca spunea că îi vor lipsi munții. Privea cu imaginația dincolo de ei, se trântea în ierburile înalte și visa. Iubea până și pașii pierduți pe cărările umbroase, șoaptele pădurii, ploile, norii. Puhoaiele erau motive de inspirație, neliniștile lui identificându-se cu zbuciumul apelor. El nu și-a putut scrie cărțile în altă parte. Camera lui plină de cărți și de discuri, mama și din nou munții îi dădeau siguranță și liniște.
La școala generală, care poartă numele său, a fost descoperit de profesorul George Ostroveanu, care i-a și prevăzut un destin literar. A fost singurul profesor care l-a încurajat. Spiritul de frondă, preocupările literare și artistice paralele cu școala ideologizată din acei ani, i-au făcut pe profesorii săi să-l țină la distanță. Era băiatul ”rău”. În 1987 a absolvit cursurile Facultății de Filologie-Franceză din cadrul Universității ”Alexandru Ioan Cuza” din Iași. A fost cel mai bun student al generației sale. Lecturile numeroase, inteligența sclipitoare l-au făcut cunoscut încă de la începuturile studenției. În 1975, soldat fiind la Sulina, a debutat în cenaclul ”Freamătul Deltei”, devenind în scurt timp liderul acestei grupări literare. A și publicat poezie, pe atunci teribilistă, în revista cu același nume. În 1984 a apărut la Editura ”Albatros” volumul de debut ”Furtunile memoriei”. Inițial volumul se numea ”Tratatul de eretică”, dar cenzura a schimbat toată structura cărții. În 1981 apare volumul ”Biblioteca din Nord”, care obține și premiul ”Mihai Eminescu” al Asociației Scriitorilor din Iași. În 1988 a vrut să publice volumul ”Mesagerul”, dar nu a avut nici o șansă de apariție, tot din cauza cenzurii. La 16 septembrie 1990, moare la spitalul Fundeni din București. Era într-o duminică, iar moartea sa ridică și acum semne de întrebare. Aurel Dumitrașcu a fost de o intransigență incomodă pentru mulți. Spirit justițiar, de o verticalitate morală de necontestat, cu un simț al valorilor și cu un bun simț care i-a lezat pe găunoșii care nu voiau să fie treziți din mediocritatea lor, Aurel Dumitrașcu nu a fost prețuit la adevărata sa valoare în satul său natal. Dar a avut zeci de prieteni, artiști, oameni de cultură, intelectuali, care l-au iubit și susținut.
A corespondat cu mari scriitori: Nicolae Steinhardt, Octavian Paler, Ana Blandiana, Nichita Stănescu. Am aflat de curând, din jurnalul Anei Blandiana, că aceasta l-a propus pentru premiul Herder. A predat în învățământ la Borca fiind iubit de elevii cărora le povestea și despre marii scriitori ai lumii, despre pictori, îi învăța să respecte valorile. Un director l-a pus la index pentru modul său de a preda, dar acei foști elevi sunt și acum mari cititori, care știu să aprecieze valoarea evenimentelor. Pentru că dictatura lui Ceaușescu era de nesuportat, Aurel Dumitrașcu nu a mai putut să tacă. Revolta lui era din ce în ce mai vocală. Fratele său, ing. Ionel Dumitrașcu, a intrat în posesia unui dosar de la C.N.S.A.S. Din 1981, Aurel Dumitrașcu era urmărit sub numele de ”Intelectualul”. În dosar se spunea că făcea comentarii tendențioase cu privire la politica partidului și a statului. Informatorii purtau numele de ”Iordache”, „Colba”, ”Balan”. În cancelaria liceului scria de zor denunțuri ”Negoiță”, pe care Aurel Dumitrașcu l-a și prins asupra faptului. Aurel Dumitrașcu a scris în cei 35 de ani cât alții într-o mie. Scriitorul și prietenul său Adrian Alui Gheorghe s-a îngrijit de apariția volumelor de versuri postume, a jurnalului și a corespondenței, toate de o certă valoare literară.
Joi, 17 decembrie,1987, într-o scrisoare către Nicolae Steinhardt spunea: ”Ar trebui, poate, să-mi văd de scris și de lecturi, să nu fiu supărat. Dar îmi dau seama zi de zi, m-am născut pentru a nu trăi cu ochii închiși” .
În copilărie, Aurel mă trimitea să fur cearșafuri de la bunica, să ni le punem în cap și să ne jucăm ”de-a îngerii”. Se pare că aripa îngerului l-a atins, pentru că voia ca toți oamenii să fie buni și lumea dreaptă. De aici pornea și revolta, așa ne mai trăgea pe drumul drept pe cei care pierdeam direcția. Despre Aurel Dumitrașcu se poate povesti mai mult. Deja o fac prin revistele literare cei care l-au cunoscut și prețuit. Ultima sa poezie, dictată la spitalul Fundeni pare un auto-requiem: ”Alții o duc mai rău și trăiesc mai mult\să vadă soarele cum răsare (Dacă eu\mai bine o duc voi muri timpuriu?… Și câți ani cu lama aceasta am umblat\(și) alții citind rău credeau că sunt\sentimental (un poet de la est!)- și\dacă lama care hăcuiește creierul\meu e un sentiment stupid atunci\sunt un sentimental și nu întâmplător pe balcon seara mă gândesc la\scriitorul mishima. Nu avea nimic de ascuns\Pe balcon stau cu o (pasăre) moartă”.
Iolanda LUPESCU
(*) Text apărut și preluat din revista ”Ecoul Munților”
