Nașterea Maicii Domnului, prăznuită de Biserica Creștin Ortodoxă pe 8 septembrie, este prima mare sărbătoare din anul bisericesc ce a început pe 1 septembrie.
Tradiția ne amintește că praznicul a fost fixat în a opta zi din anul bisericesc, deoarece cifra opt simbolizează ziua veșniciei.
În Moldova, se serbează onomastica fetelor, femeilor care poartă numele Sfintei Fecioare Maria.
Nașterea Maicii Domnului este prăznuită în Calendarul creștin ortodox pe 8 septembrie. Aceasta sărbătoare este cunoscută în popor si sub numele de Sfânta Maria Mică.
Tatăl Sfintei Fecioarei Maria era Dreptul Ioachim, iar mama Sa a fost Sf. Ana, prăznuită pe 9 septembrie. Era fiica preotului Matthan.
Nașterea Sfintei Fecioare Maria a fost anunțată de Sfântul Arhanghel Gabriel ambilor părinți. Arhanghelul i-a încurajat, spunându-le că pruncul ce se va naște „se va umple de Duh Sfânt din pântecele mamei sale si ca va fi un vas ales lui Dumnezeu” (Luca 1, 4-23).
Nume Maria provine din ebraicul “Aia” și semnifică în ebraică “Doamna”. Unele cercetări arată că numele evreiesc Maryam sau Miryam ar putea fi și de origine egipteană, având rădăcina mri, care înseamnă “a iubi”. Adică, numele însemnă “cea iubită”.
Sfântul Grigorie al Neocezareii a lăsat scris că numele Maria se tâlcuiește “luminare”.
Obiceiuri de Sântămărie
Sărbătoarea de încheiere a anotimpului cald , „zi de hotar pentru vară”, era în Calendarul popular, Nașterea Maicii Domnului, Sântămăria Mică sau Precista Mică din 8 septembrie.
Odată cu schimbarea vremii, oamenii îşi schimbau ţinuta vestimentară: „A trecut Sântămăria, să lepădăm pălăria!”, spuneau bătrânii.
Este o sărbătoare a bucuriei, a celebrării recoltei, a petrecerilor pentru cei care își serbează onomastica.
În Moldova este onomastica Mariilor, o zi de aniversare a celor vii, spre deosebire de Sântămăria Mare (15 august, Adormirea Maicii Domnului) care este dedicată celor ce au trecut în lumea drepților.
Femeile care nu pot avea copii se roagă în biserică de Săntămărie, Sfintei Fecioare Maria și Sfinților Ioachim și Ana ca să li se dezlege pântecele. În această zi creștinii fac milostenii la biserică sau după Sfânta Liturghie pentru sănătate și mântuire de cele rele.
În Gromovnic, Sântămăria Mică era asociată cu plecarea păsărilor călătoare spre țările calde și începerea sezonului târgurilor și iarmaroacelor.
„Pomul lui Adam în Paradis”, tradiții pierdute de Sântămărie
„Mărul”, „mărul de cununie” sau „pomul de cununie” este un obicei semnalat prin unele sate din vechime. Această tradiție o respectau tinerii după un an de la căsătorie. Ei plantau un măr sau un pom de cununie „ca să aibă ei și familia celor căsătoriți pe cealaltă lume un pom pe care să se odihnească”.
Pomul se făcea cam pe la Sântă Măria Mică (8 septembrie) ori și mai târziu, adică în toamna anului următor căsătoriei.
Însurățeii cumpărau 12 vase de lut, ulcioare, lumânări, un scaun de brad, fructe și coceau tot felul de turte pregătite în gospodărie.
Se făceau parastase după câte ulcioare au fost cumpărate. Era chemat preotul, nașii de cununie, precum și alte rude. Dar erau invitați și 12 oameni săraci.
Lângă preot, care stătea în capul mesei, era săpată o gropiță în pământ în care era pus un pom. Acesta era împodobit cu fructe, cu un șarpe împletit din lumânări, turte și lumânări aprinse.
Acesta pom era denumit „pomul lui Adam în Paradis”.
Tradiții și obiceiuri de Înălțarea Sfinte Cruci
Începutul cultului public și oficial al crucii lui Isus s-a petrecut în anul 326 d. H.cu ocazia sfințirii bisericii zidite de împăratul Constantin cel Mare, la propunerea împărătesei Elena, pe Golgota, locul Calvarului și al îngropării lui Isus. Este vorba despre vestita Biserică a Sfântului Mormânt.
Ridicând însemnul sfânt în fața mulțimii la 14 septembrie 326 d. H., episcopul Macarie I al Ierusalimului a impus această zi în toată creștinătatea ca praznic al Înălțării Sfintei Cruci.
Este o zi de post aspru în care credincioșilor nu li se îngăduie să mănânce nici un fel de aliment de culoare neagră sau care poartă pe el semnul crucii (nuci, usturoi, pește, castraveţi).
Cel ce ţine post va fi ferit de boli şi de necazuri, iar dacă într- un moment de grea încercare de peste an îşi va aminti în ce zi a căzut Ziua Cruci i , va trece cu bine şi va scăpa nevătămat.
La Ziua Crucii, preotul cu crucea trece din casă în casă prin întreg satul. În familiile unde erau fete de măritat, mamele luau mărgelele fetelor și le puneau lângă pragul ușii, astfel ca preotul să treacă peste ele.
Dacă preotul le observa, se spunea că fetele nu îți vor visa ursitul. În noaptea imediat următoare, mărgelele și trei semințe de cânepă erau puse sub perna pe care dormea fata, fără ca ea să știe ceva.
A doua zi era întrebată pe cine a visat, existând credința că acela va fi viitorul soț.
Sfârşitul anului după tradiţiile viticultorilor este pe 14 septembrie
Cârstovul Viilor este denumirea populară a praznicului Înălţarea Sfintei Cruci.
Această sărbătoare este dedicată ofrandelor făcute din roadele viei şi ale livezii pentru strămoşi şi totodată, este ultima din an în care se mai pot culege plante de leac ce urmează a fi păstrate la icoane.
Femeile descântătoare şi vracii puteau afla ce spun florile fiindcă ele prind grai pentru câteva momente şi, înainte de a se usca şi pieri, îşi spuneau toate tainele.
În calendarul popular această dată mai apare sub numele de Ziua Şarpelui fiindcă se credea că este momentul în care toate gângăniile şi jigăniile se ascund în pământ până la 17 martie, când patronul lor, Alexie cel Cald, Omul lui Dumnezeu, le va elibera.
Cei care voiau să aibă putere în tămăduirea bolilor trebuiau să urmărească ”soborul şerpilor” şi, prin forţă şi vicleșug, să le ia piatra scumpă pe care o poartă în guşă.
Filonul luptătorilor creștini din Carpați- Sf. Cuvios Chiriac de la Tazlău
Sfântul Cuvios Chiriac de la Tazlău este cel mai cunoscut pustnic nevoitor din preajma Mânăstirii Tazlău. A fost și este unul dintre marii sfinţi ai neamului românesc.
S-a născut la începutul secolului al XVII-lea într-o familie de credincioşi din satul Mesteacăn. De mic copil, fiind luat de către părinţi la sfintele slujbe de la Mânăstirea Tazlău, a simţit că sufletul i se „întraripează cu dumnezeiescul dor”.
Astfel, Chiriac a intrat din fragedă tinereţe în obştea Mânăstirii Tazlău. A deprins viaţa monahicească în mânăstire, apoi a primit îngerescul chip al călugăriei.
Sfântul Chiriac a rămas cunoscut în spiritualitatea Tazlăului ca purtător al Darului rugăciunii curate, al Darului vindecării bolilor şi al Darului izgonirii demonilor.
El era foarte căutat de mulţimile de călugări şi credincioşi, dornici să se împărtășească din sfinţenia vieţii sale și să primească ajutor și vindecare de la Sfânta Treime.
Sufletul său a urcat la Domnul în jurul anului 1660, fiind înmormântat în pridvorul bisericii Mânăstirii Tazlău. Încă din timpul vieţii, credincioșii l-au cunoscut drept sfânt pe Cuviosul Chiriac de la Tazlău.
Iar Sfântul Ierarh Dosoftei, Mitropolitul Moldovei, care l-a cunoscut şi, a întărit credința oamenilor, sărutând moaştele Sfântului Chiriac.
