Măcinica Foca reprezenta o zi importantă în calendarul popular, amintindu-le țăranilor de altădată că pericolele legate de foc nu se limitau doar la mijlocul verii, ci erau prezente și toamna. În această perioadă, uscăciunea afecta vegetația, stogurile de fân erau vulnerabile, furtunile cu trăsnete puneau în pericol gospodăriile, iar coșurile de fum necurățate puteau provoca incendii devastatoare. Toate aceste amenințări puteau lăsa oamenii fără cele necesare traiului pentru perioada rece a anului.
Aceeași zi, 22 septembrie, este marcată și în Calendarul creștin-ortodox ca ziua Sfântului Sfințit Mucenic Foca, de la care poporul a preluat și adaptat numele pentru această dată. Ziua Măcinica Foca aducea aminte de pericolele naturale, dar și de cele spirituale, oferind o serie de reguli ce trebuiau respectate pentru bunul mers al vieții. Prin unele zone se lucra la câmp, dar doar o parte din zi. Se făcea acesta crezându-se că gospodăriile vor fi ferite de foc și vor avea prosperitate. Fiind o zi „încărcată” de numele Foca, ușor de asociat cu focul, țăranii de altădată avea tot felul de credințe și superstiții care să le amintească de pericolele pârjolului.
Superstiții focului de Măcina Foca
Gospodinele de odinioară aveau grijă să nu așeze oala direct pe flacăra focului, de teama că ar putea fi înfruntate sau contrazise de bărbatul lor. Acest gest era considerat un semn de respect și de evitare a certurilor inutile în familie. De asemenea, femeile erau extrem de atente la semnele din bucătărie. Dacă mâncarea luată de pe foc mai fierbea un timp în oală, se credea că acesta era un semn al longevității și al unei vieți mai lungi pentru cei din casă. Scânteile care săreau din foc aveau și ele semnificații speciale. O mulțime de scântei erau considerate un semn că vor veni oaspeți în casa respectivă, aducând cu ei socializare și bucurie. Tradițiile continuau și la curățarea mesei. Firimiturile de pâine nu erau aruncate, ci erau puse în foc. Aruncarea părului tăiat în foc era un semn rău, deoarece se credea că în acest fel îți pierzi puterea sau vitalitatea, precum a pățit-o Samson când a fost trădat de Dalila. În plus, țăranii aveau grijă să nu distrugă cuiburile rândunicilor, deoarece exista o credință că aceste păsări nevinovate puteau aduce blesteme și necazuri familiei, inclusiv incendierea casei. De asemenea, acești oameni evitau să lucreze în vie de Măcinica Foca, pentru a preveni uscarea viței de vie. În apropierea zilei Măcinica Foca, o dată importantă în tradiția rurală, se sărbătorea și Ziua Teclelelor sau a Berbecarilor, în onoarea Sfintei Mare Mucenice, pe 24 septembrie. Aceste credințe și tradiții străvechi s-au interconectat astfel, creând un mozaic de obiceiuri fascinante.
Tradiții de Teclele Berbecilor
În această perioadă a anului sunt consemnate în Calendarul popular o serie de zile ce impresionează prin număr, dar şi prin complexitatea semnificaţiilor magice şi rituale. Acestea erau dedicate protejării împotriva incursiunilor păgubitoare ale lupilor. Aceasta se deschidea cu un ciclu de 3 sau 4 zile, începând cu 24 septembrie şi numit Teclele, Teclele Berbecilor sau Berbecarii, urmat de ziua Lucinului (17 octombrie) şi de altele două, Martinii de Toamnă (12-14 noiembrie) şi Filipii de Toamnă sau Gădineţii (ce debutează la 14 noiembrie şi au momentul culminant pe 21 noiembrie, la Filipul cel Şchiop). Ultima zi cunoscută este 30 noiembrie, la Sânandrei Cap-de-Iarnă, ce se încheie cu Ziua Lupului.
Viața Sf. Tecla
Biserica Creștină a proslăvit-o pe Sf. Tecla, numind-o Întâia-muceniță și cea întocmai cu Apostolii. Ea este considerată „călăuza celor care suferă și cea care deschide drum de ieșire din orice chin” (așa cum Dumnezeu i-a deschis ei drum prin stâncă). Sf. Mc. Tecla a viețuit în veacurile I-II d.H., fiind ucenica Sf. Ap. Pavel. Ea s-a născut într-o familie bogată în Turcia. Auzind propovăduirile Sf. Ap. Pavel, Sf. Mc. Tecla a renunțat la viața ei și a ales să-L urmeze pe Hristos. Miracolele sale izvorâte din credința curată – a stat în mijlocul focului fără să fie atinsă de flăcări, a făcut mulțime de vindecări, la 90 de ani a crăpat o stâncă cu puterea rugăciunii pentru a scăpa de păgâni – au făcut-o respectată atât în lumea creștină, cât și în cea a islamului. Credincioșii din diferite religii se roagă la moaștele Sf. Tecla din Siria pentru a duce rugăciunile lor la Dumnezeu. La 24 septembrie, praznicul Sfintei Întâia Mucenițe Tecla, marca în Calendarul popular sărbătorile de toamnă consacrate lupilor.
Teclele sau Berbecarii se referă la paza suplimentară pe care trebuiau să o facă ciobanii, deoarece începeau atacurile lupilor. Printre femeile care își doreau să nască fete, exista o superstiție care le interzicea să mănânce carne de berbec, de gânsac, de vițel, de cucoș. Bătrânii care vedeau că se bat doi berbeci cap în cap ziceau că o să vină ploaia. Se credea că, norocul oilor este pe frunte. De aceea se începea tunsul oilor de la frunte, unde se făcea cu foarfecile semnul crucii.
Filipii de Toamnă sau Berbecarii
În perioada 26-28 septembrie se sărbătoresc primii Filipi de Toamnă. În Calendarul popular erau consemnate interdicții importante ce vizează muncile gospodărești. Acești trei Filipi mai erau numiți și Berbecari. Ei erau ținuți toamna, între 26-28 septembrie. Bătrânii spuneau că de acești Filipi nu se coase, nu se împunge în piele, nu se dă cu împrumut, nu se duce nimic la moară, nu se dă împrumut foc la vecini, nu se mătură în casă, în fine, nu se lucrează nimic, spunându-se că este rău de lupi, iar cei care încalcă interdicțiile vor avea pagubă la vite.
Țăranii aveau grijă să nu strice cuiburile rândunelelor. Lumea credea că de faci aceasta, îți sângerează vacile. Țăranii de altădată credeau în tot felul de superstiții. Încercau să-și amintească dacă în primăvară erau singuri când au văzut prima dată rândunele. Așa își explicau de ce au fost singuri aproape toată vara. Cei care știau mersul timpului spuneau că, dacă toate rândunelele sunt plecate până la 30 septembrie, atunci va ninge curând, adică prin noiembrie sau la început de decembrie. Cu ocazia acestei sărbători populare Filipii, nu se cosea, nu se împungea în piele, nu se dădea cu împrumut, nu se ducea nimic la moară, nu se dădea jar de foc la vecini ca aceștia să aprindă focul în sobă, nu se mătura prin casă, în general nu se lucra nimic, spunându-se că este rău de lupi și că aduce pagubă la vite
Simbolistica berbecului
În mitologia clasică, berbecul era considerat mesagerul și animalul de călărie al zeilor, fiind asociat cu influențele astrale ale lui Marte și Soarelui. Grecii antici venerau un zeu al berbecilor, care îi proteja pe păstori de amenințările animalelor sălbatice. Berbecul era considerat sacru în trecut, reprezentând simboluri precum fecunditatea, forța, curajul și determinarea. Încăpățânarea unuia sau a altuia a condus la apariția proverbului “Nu fi berbec!”. În cultura românească tradițională, berbecul era privit ca aducător de noroc, iar coarnele sale erau folosite pentru a proteja locurile în care erau așezate și pentru a atrage prosperitatea. Se mai credea că prin intermediul coarnelor, berbecul funcționa ca un receptor al energiilor cerești, astfel încât atunci când doi berbeci se luptau, se credea că aceasta anunța apropierea unei furtuni.