Ion Asavei, omul datorită căruia biblioteca de la Bicaz a ajuns una dintre cele mai bine dotate din țară și un reporter de excepție a încetat din viață.
Cu puțin timp în urmă, revista Ecoul Munților îl onora pentru întreaga sa activitate. Materialul publicat îl puteți citi integral mai jos.
„Pentru că, într-adevăr, scrisul a fost numitorul comun al întregii activități culturale a lui Ion Asavei: de la dragostea de carte și de lectură insuflată utilizatorilor bibliotecii publice din Bicaz, la articolele pe care le-a scris în presa locală și care s-au bucurat de o bună receptare în comunitățile nemțene, până la activitatea depusă în domeniul biblioteconomiei și la legătura permanentă pe care a avut-o cu Biblioteca Județeană „G.T. Kirileanu“ Neamț, al cărei prieten a fost întotdeauna.
Cine se încumetă să aștearnă câteva rânduri despre o persoană, cu anevoie va reuși să așeze în ramă potrivite cuvinte, pentru că e greu să adresez un mesaj către un prieten anume, dintre cei pricepuți în ale scrisului. Desigur, demersul ar putea aduce bucurie ori ar genera întrebări, întrucât profunzimea celui care receptează poate privi dincolo de cuvinte, iar nuanțele sunt atent analizate, dar îmi oferă imboldul de a redacta gânduri cordiale către unul dintre oamenii apreciați de lumea nemțeană, drag sufletului meu.
Dacă o carte este o cărămidă la temelia caracterului și viitorului unui om, atunci bibliotecarii sunt super-eroii a căror menire este aceea de a arde aceste cărămizi în furnalele spiritului lor pentru a putea ajunge la cititor, pentru a crea o punte indestructibilă. Dacă cititorul va trece această cale suspendată, îi va cere bibliotecarului să-i de ceea ce merită. Iar omul cărții nu va ști niciodată în avans dacă truda lui va fi apreciată sau nu.
Definitiv, viața lui Ion Asavei este strâns legată de Bicaz și de ceea ce în zonă se numește generic Valea Muntelui. Povestea acestei vieți este una netipărită, deocamdată, dar este vie și gata oricând să se dezvăluie celor interesați s-o descopere. În aceasta, la loc de cinste se află activitatea de peste 40 de ani în cadrul Bibliotecii Orășenești „Mihai Eminescu“, de care a fost atașat și înainte de 1989, dar mai ales după acest an de cotitură, ajungând să respire prin ea. A fost o prezență constantă la toate manifestările culturale organizate: lansări de carte, întâlniri cu scriitorii, activități de instruire profesională etc. Dar a fost și o prezență constantă, vreme de peste 20 de ani, în presa locală, începând cu radioul și televiziunea, dar mai ales în presa tipărită.
La toate acestea, Ion Asavei a luat parte și s-a remarcat prin implicarea lui activă, făcută cu pasiune, cu dorința de a fi mereu conectat la peisajul cultural al județului Neamț, și nu numai, un om pentru care cultura este la fel de necesară ca aerul, ce presupune vocație, osteneală și dragoste față de oameni în general și bicăjeni în special. Mărturisea că la început Bicazul i se părea „gri“ și că va părăsi „orașul prăfuit“ pentru a se muta „la centru“. A avut șansa de a se transfera la Biblioteca Județeană, și nu o dată, ci chiar de două ori, însă rădăcinile i s-au „cimentat“ într-un loc care, odată cu trecerea anilor, i-a conturat viața și l-a făcut să o vadă cu alți ochi, în care va fi stimat mereu ca fiind mai mult decât un simplu bibliotecar.”
Material redactat de Virgil COJOCARU și publicat în Ecoul Munților
Actualizare: Biblioteca Județean G.T. Kirileanu a transmis un omagiu pentru Ion Asavei pe care îl puteți citi mai jos.
„A trecut la Domnul bibliotecarul și ziaristul Ion Asavei
Biblioteca Județeană „G.T. Kirileanu“ Neamț regretă trecerea la cele sfinte a lui Ion Asavei (24 iunie 1950 – 6 noiembrie 2023), cel care a slujit timp de 46 de ani Biblioteca Orășenească Bicaz, și transmite sincere condoleanțe familiei!
Ion Asavei s-a născut la 24 iunie 1950 în satul Bistricioara, comuna Ceahlău. Din cauza construirii barajului hidroenergetic de la Bicaz, familia lui a fost strămutată în satul Bradu, comuna Grințieș, pe când Ion Asavei era în clasa a III-a. A continuat cursurile în Grințieș, iar apoi a învățat la Liceul Teoretic Borca, pe care l-a absolvit în 1969. După satisfacerea stagiului militar obligatoriu, Ion Asavei a urmat cursurile Școlii Postliceale de Biblioteconomie București, pe care le-a încheiat în anul 1973. A fost repartizat la Biblioteca Județeană Neamț, care avea însă posturile blocate și a fost nevoit să accepte să lucreze la Biblioteca Orășenească Bicaz, de unde s-a pensionat în anul 2019.
În paralel cu activitatea de bibliotecar, Ion Asavei s-a consacrat picturii, dar mai ales jurnalisticii. A fost redactor la „Monitorul de Neamț“ încă de la înființarea acestuia, în anul 1996. A mai colaborat la „Telegraful“, „Gazeta de Bicaz“, „Răcnetul Carpaților“, „Moftul Neamțului“, „Piatra Corbului“, „Revista Valea Muntelui“.
A publicat volumul de versuri „Joc de cuvinte“, Editura Sensul Piatra-Neamț, 2019 și este coautor al volumului „Orașul mării dintre munți – Bicaz 400: album aniversar“, Editura Cetatea Doamnei, Piatra-Neamț, 2011.”
Actualizare: Omagiul colegilor de la Monitorul de Neamț
„Dumnezeu să te ierte, domnule Asavei!
S-a stins domnul Ion Asavei, jurnalist, bibliotecar și, înainte de toate, om bun, cu suflet curat. Colegul nostru o bună vreme din viețile noastre, de la începuturile Monitorului de Neamț, din 1996, cu loialitate și cu demnitate, până la sfârșit. Așa cum a fost bibliotecar, vreme de 46 de ani. A rămas, cu aceeași dedicare, parte a comunității sale, și-a lăsat amprenta asupra oamenilor și asupra locurilor pe care nu le-a putut părăsi: Bicazul și Valea Muntelui. Le-a modelat, atât cât i-a stat în puteri, și le-a descris cu talent, cu implicare, cu intensitatea cu care îți pasă de ceea ce iubești și te strădui să păstrezi. Fiu de dascăl bisericesc, tată de jurnalist la Televiziunea Română, poet discret, scriitor, om bun.
Bibliotecarii și jurnaliștii – fiecare în felul său– sunt păstrătorii memoriei. A ceea ce am fost sau am fi putut fi.
Domnul Ion Asavei a fost unul dintre strămutații de pe Valea Muntelui, cei care au trebuit să își ia casele și sufletele și să se mute din calea barajului de la Bicaz, către satul Bradu, comuna Grințieș. Toată viața a avut ca reper, un fel de Nord personal, Valea Muntelui. Aici a terminat liceul, la Borca, în 1969. Apoi a învățat biblioteconomie în București. Nu avea în plan, cu adevărat, o carieră de bibliotecar. Dar viața a așezat pentru el o cale pe care apoi a urmat-o cu un fel de smerenie.
Așa a ajuns în Bicaz, un orășel aflat sub semnul barajului și al cimentului. Unde nu dorea. Și-ar fi dorit să se afle acolo unde fusese repartizat, la Biblioteca Județeană Neamț, unde nu a ajuns niciodată. A rămas la Bicaz. Fiindcă domnul Ion Asavei a avut darul, cu vorba lui domoală și șfichiul din condei, ca o lamă blândă de oțel, când se cuvenea, să știe să rămână. Pentru fiecare, în alt fel.
În inimile noastre, domnul Ion Asavei se află, răsfoind cărți și ziare, scriind, vorbind cu oamenii, parte din lunga linie a celor dedicați cuvântului, purtând acea făclie domoală pe care mi-am imaginat-o mereu ca aparținând blajinilor. Cei care au luat parte la facerea lumii, țin stâlpii de sprijin ai Pamântului, și se roagă mereu pentru noi, necerând nimic pentru ei, așezați în afara timpului.
Un mare bibliotecar, Borges, scria dincolo de orbire : ”Poate că bătrânețea și frica mea mă înșală, dar bănuiesc că specia umană – specia unică – este pe cale să se stingă, dar Biblioteca va rezista: luminată, solitară, infinită, perfect nemișcată, dotată cu volume prețioase, inutilă, incoruptibilă, secretă”.
În spatele său sunt aliniați toți cei devotați, scrisului, ideii, memoriei. Cred că, din când în când, domnul Asavei va traversa lumile și va vizita Biblioteca aceea, după care se va întoarce liniștit la noi”.
Actualizare: Claudiu Pipirigeanu a transmis la rândul său un mesaj.
„Lopata morții dezgroapă din cer pământul albastru și îl toarnă în sângele celor plecați spre adânc.
Aflând sufletul lor de aceasta, îi cresc aripi mai largi decât visul.
Se moare albastru numai când albul topit între liniile vieții țintește spre un soare cu apus fără umbre.
Și totuși umbre am fost chiar în timp ce încă mai suntem.
Și după ce trecem
rămânem în ceilalți prin flacăra celui trecut să ne-arate prezentul
mai sus decât orice visare.
A murit trupul prietenului Asavei Ion, astăzi, ridicat în curat de Voința Divină. Dar trupul înseamnă mult mai puțin decât ochii aprinși de vecie și spălați de candoarea nimicului veșnic.
La mulți ani de nemurire, frate Ioane!”
