Ospitalitatea este o replicare, mai mult sau mai puţin secularizată, a gestului primordial de acceptare a revelaţiei divinităţii, spaimă şi speranţă, moarte şi renaştere. Toate la un loc! Această lecţie este cuprinsă în ritualul colindatului de iarnă.
Colindatul ca act ritual de învăţare colectivă a ospitalităţii este corelativ cu ritualul funerar, deoarece încorporează şi vehiculează aceleaşi adevăruri esenţiale: învingerea morţii prin captarea valorii ei educative, încrederea în viitor, responsabilitatea faţă de semeni, existenţa ca ospitalitate.
Dacă moartea semenului reiterează moartea dintâi, moartea anului poartă în sine întreaga mistică a morţii timpului şi, aşa cum reziduurile morţii strămoşului sunt purtate într-o derivă veşnică de fiecare moarte individuală prin ritualurile funerare, la fel, reziduurile morţii primului an sunt purtate de fiecare înscenare a ritualurilor de Anul Nou. Facerea noastră sub semnul morţii celuilalt nu are nici un sens dacă nu este corelată cu moartea şi renaşterea timpului, ar fi o inhibare nepermisă, periculoasă a devenirii simbolice a lumii. Ar fi ca şi când tensiunile s-ar acumula la infinit într-un spaţiu închis ermetic. Sărbătorile ciclului Anului Nou reprezintă evacuarea simbolică a tuturor tensiunilor contingente.
Şi, dacă afirmăm că ospitalitatea este constituită din aceeași substanță cu moartea, înscenarea ritualurilor de înnoire a anului evidenţiază ritualul ospitalităţii ca principiu cosmic, iar dăruirea, în cazul de faţă, înseamnă dăruirea exemplară, deoarece noi avem tendinţa de a organiza lumea de dincolo, cosmosul, după modelul lumii pe care o stăpânim, dar nu din orgoliu sau nesăbuinţă, dintr-o gândire stereotipă sau lipsă de imaginaţie, ci din respect profund faţă de Creator şi dintr-o raţiune simplă care-i spune că Dumnezeu a făcut o singură creaţie. Este un gând confortabil pentru noi toţi, care ne protejează de trauma psihică a imaginării unor universuri infinite, premisă clară a unei rătăciri veşnice a sufletului.
Aşa cum moartea aproapelui nostru ne conştientizează responsabilitatea faţă de acesta, la fel, moartea anului aduce cu sine revelaţia că timpul, ca şi omul, moare pentru a renaşte. Moartea anului poartă în sine marea iluzie a comunicării şi a transparenţei cu veşnicia, care altfel nu poate fi percepută şi, în fond, nu are sens să fie percepută căci contravine statutului nostru de muritor, limitelor noaste ontologice. Nu întâmplător, la hotarul dintre ani, porţile cerului se deschid, lucruri ascunse de la facerea lumii sunt revelate celor capabili să le vadă în aceste momente. Conştiinţa morţii anului generează responsabilitatea comunităţii faţă de timp, imaginat ca o fiinţă. Această responsabilitate este tradusă de ritualul colindatului de iarnă.
Colindatul de iarnă este asociat în conştiinţa poporului nostru în modul cel mai profund cu ideea de sărbătoare, de ceremonie. Fără îndoială, el induce cel mai eficient în rândul participanţilor senzaţia de scoatere din profan şi de confruntare cu sacrul. In comunităţile noastre sărbătoarea se manifestă destul de viguros, chiar dacă în forme adaptate, reacţionăm la această stare de excepţionalitate absolută prin instaurarea unui exces purificator: curăţăm spaţiul locuit, schimbăm hainele, exces dublat de mărcile obişnuite de sărbătoare, hainele specifice şi luminile.
Intensitatea acestei reacţii, atât ca fenomen, cât şi ca asumare, nu poate fi explicată doar prin afinitatea sau formalismul sacramental, ci, mai ales, prin solidaritatea comunităţii în jurul ideilor pe care acest complex sacramental îl emană, solidaritate care se defineşte istoric şi se explică prin permanenţe organizatorice: „Colindatul, acolo unde este el în floare, nu e numai o datină, el este o edevărată instituţie, cu legile şi regulile ei, cu o anumită organizare cu totul aparte. Într-adevăr, nici o alta din datinile anuale nu e cultivată cu mai mare interes decât colindatul Crăciunului şi nici o alta nu se prezintă aşa de organizat ca ea.”, scria Petru Caraman în volumul Colindatul la români, slavi şi la alte popoare. (Editura Minerva, 1983, p. 10)
Toate aceste elemente sugerează că obiceiul are o putere educativă, modelatoare redutabilă, care îi asigură supravieţuirea, dar care, în acelaşi timp, asigură comunităţii forţa psihică şi morală atât de necesară vieţuirii în istorie.
Colindatul de iarnă se încadrează într-un vast şi extrem de semnificativ context solstiţial care sugerează, în general, trecerea, văzută drept ciclicitate, trecerea dintr-o perioadă de vegetaţie într-alta, dintr-un ciclu de muncă în alt ciclu de muncă, dar şi ca moarte şi renaştere a soarelui, a naturii, a timpului prin întruchiparea sa, anul. Această componentă tanatică nu provine doar din marcarea liminală, ci şi din preluarea unei mitologii funerare originare precum cultul Cybelei, al Soarelui Biruitor, al Saturnaliilor.
Acest context solstiţial reprezintă ciclul celor douăsprezece zile, duodecesima, în Evul Mediu, care durează de la Crăciun la Bobotează (25 decembrie – 6 ianuarie) şi care cuprinde două sărbători limită, Naşterea Domnului şi Anul Nou, adevărate condensări ale ideii de trecere într-un context eminamente liminal. Acest ciclu duodecesimal sacramental conjugă ideile de moarte şi de renaştere, pe care sărbătoarea ca organizare încearcă să le medieze.
Colindătorii şi comunitatea au conştiinţa unei responsabilităţi inalienabile, conştiinţa înfăptuirii a ceva exemplar, esenţial, că gesturile lor şi efortul depus în noaptea dinspre 24 spre 25 decembrie au menirea de a reinstaura ordinea unei lumi căzute în negura haosului. Această responsabilitate nu poate fi în nici un fel evitată, căci reprezintă facerea noastră ca indivizi ce conştientizează misterul morţii fiinţei prin participarea la facerea cosmosului, conştientizând, în acelaşi timp, misterul morţii timpului.
Aşa cum responsabilitatea în cazul morţii celuilalt se manifestă prin participarea şi prin respectarea legilor ritualului funerar, la fel şi în acest context, responsabilitatea noastră faţă de destinul lumii se topeşte în formele ritualului colindatului. Colindătorii, cei serioşi, cum îi nume Caraman, lipsit de ironie referindu-se tocmai la cei care, prin organizarea strictă, cetaşii, conştientizează valoarea responsabilităţii lor faţă de ceea ce urmează să înfăptuiască, sunt un fel de preoţi solari. Extrem de semnificativ este şi faptul că ceata este definită teritorial. Responsabilitatea individuală este corelată cu o responsabilitate a neamului, singura instanţă de putere, care gestionează un teritoriu, destinele celor vii, şi o tradiţie, numele şi memoria celor morţi.
Aşa se explică nu atât interdicţiile cetelor de a încălca teritoriile limitrofe, cât violenţa reacţiilor în aceste cazuri, violenţă care, din această perspectivă, poate fi interpretată drept rituală, ca o respingere sau chiar ca o sacrificare a străinului. Această violenţă fizică faţă de intrusul care nu respectă regulile are un corelativ simbolic în comportamentul colindătorilor faţă de acei membri ai comunităţii care nu primesc colindatul. Gesturi precum smulsul sau mânjitul porţilor, ca şi formele poetice de descolindat sunt întruchipări ale unei violenţe simbolice, un contraritual sacrificial, care, nu credem că vizează atât marginalizarea, deşi satul (poate nu cel de astăzi) aşa percepe aceste gesturi, cât o rezolvare simbolică a unei situaţii inedite: conştientizarea violentă a morţii ca formulă de responsabilizare.
Sugerăm această intepretare cu atât mai mult cu cât singurele cazuri exceptate de la colindat şi, implicit de la pedepsire, sunt cele îndoliate, cele care trăiesc revelaţia morţii prin moartea celuilalt, şi conştientizarea morţii individuale nu poate fi redundantă.
La colindat trebuie să participe toată comunitatea, ca într-un dialog sacramental, altfel, sensurile magice ale ritualului dispar, devin neoperante. Motorul simbolic al ritualului este pus în funcţiune de interacţiunea dintre două tipuri de nuclee simbolice: cel al liminalităţii spaţiale (limita satului, limita teritoriului de colindat, poarta, fereastra, pragul casei) şi cel al liminalităţii temporale (noaptea, zorile, vârstele umane liminale; copilăria, starea premaritală).
Fie într-o formă gestuală, fie poetică, cele două nuclee simbolice sunt puternic legate: moartea, aşa că nu ne este greu să intuim că toată această reţea simbolică liminală devine sistemul de canale de comunicare simbolică prin care circulă spre structurile poetice de suprafaţă, anume colindele sau pluguşorul. Astfel, generarea şi manifestarea acestor structuri poetice de suprafaţă nu pot fi concepute în afara ideii de ospitalitate.
Prof. preot Mihai Capșa-Togan
