La Roman, zilele și nopțile sfârșitului de decembrie 1989 stau sub semnul inspiratului titlu al filmului lui Corneliu Porumboiu. Așadar, ”a fost sau n-a fost?” Am stat de vorbă cu niște romașcani; unii au participat direct la… să-i spunem încă Revoluție. Dintre aceștia, câțiva definesc evenimentul drept ”ce pustia a fost atunci”, alți câțiva sunt de părere că a fost lovitură de stat – ”la București, că doar nu era să se dea o lovitură de stat la Roman…” -, dar se grăbesc să adauge ”Noi am făcut parte din ea, ne-am adus contribuția, nu putem nega… Adică lovitura de stat s-a dat și cu participarea noastră”.
Acestea fiind spuse, ceilalți își însușesc numaidecât ideea care îi face și pe ei importanți. Chiar dacă la Roman nu au fost teroriști; chiar dacă la Roman nu s-a tras; chiar dacă la Roman nu erau, atunci, nici televiziune și nici vreun balcon…
* 21 decembrie 1989
Ion A. (inginer): ”Lucram la turnătoria IMR-ului atunci și eram schimbul II. De pe 16 decembrie începusem să aflăm ce se întâmpla la Timișoara. Aveam muncitori care aveau rude acolo și vorbiseră la telefon și apoi veneau și povesteau la fabrică. Până a începe mitingul din 21, am tot sperat să se întâmple ceva; mă uitam la televizor, deși soția mă trimisese să cumpăr nu mai știu ce… Dar, când am văzut începutul mitingului, cu zecile de mii de oameni adunați în Piața Palatului, cu «prea stimate și iubite», am zis «e clar, nu se întâmplă nimic!» și am închis televizorul. Am plecat la fabrică și acolo am aflat că se întrerupsese transmisia de la miting. Oamenii nu vorbeau despre situația apărută, deși se simțea în aer o atmosferă foarte încordată. Am lucrat, de bine de rău, tot schimbul, până la 11 noaptea. Între timp, însă, unii mai aflau informații cine știe de unde și le distribuiau. Așa că aveam o vagă idee că la București ieșiseră muncitorii în stradă, că au fost violențe…”
* 22 decembrie 1989
Dan D. (inspector de asigurări): ”Lucram la ADAS atunci și aveam sediul în clădirea Consiliului Popular, la etajul II. În spate, la parter, exista un bufet «intern» al consiliului… care nu era accesibil publicului, funcționa numai pentru cei din clădire – cei de la partid, de la judecătorie, de la sindicat… Noi, cei de la ADAS, ca și alții de altfel, în fiecare dimineață ne beam cafeaua în bufetul ăla. Pe 22 decembrie, tot discutând noi, în sotto voce, bineînțeles, despre ce era prin țară, am zăbovit la cafele până pe la prânz, așa încât, când ne-am hotărât să urcăm în birou, am văzut pe geam pe milițienii care păzeau sediul consiliului fugind cât îi țineau picioarele prin părculețul din față… Ieșind pe scări să mă uit după ei, atunci am auzit pe cineva la un balcon din blocul din față strigând că a căzut Ceaușescu… Evident că nu am mai urcat și am rămas în holul central, încercând să aflăm amănunte. Atunci am văzut foarte mulți funcționari din Consiliului popular care au întins-o acasă, dar care, ulterior, aveau să devină mari «revoluționari». Ei și alții ca ei n-au fost și nu sunt decât niște oportuniști, niște profitori de joasă speță…
Atunci a apărut un cetățean, care fusese în bufet mai devreme – și pe care îl remarcasem de vreo trei zile pe acolo -, pe care nu-l cunoșteam nici unul dintre noi… S-a dovedit a fi Alexandru Radu Timofte. Am aflat ulterior că era militar de carieră, dar că avusese ceva probleme cu milităria. El a traversat holul principal, adresându-se așa, tuturor celor care eram acolo: «Ce trebuia să se întâmple, s-a întâmplat». Asta a spus și n-am să uit cuvintele astea niciodată. S-a dus direct în biroul prim-secretarului Gheorghe Lețu și acolo a și rămas, fiindcă de acolo s-au coordonat apoi toate activitățile.
Ceva mai târziu, tot la inițiativa lui Timofte, a fost chemat colonelul Urdoi, care era comandantul garnizoanei, cu efective de militari. Militarii au fost puși să păzească obiectivele principale din oraș, castelul de apă, stațiile de gaz metan, IRE-ul, depozitele de mărfuri, dar și sediul miliției și securității. Spre după-amiază au venit, în grup masiv, muncitori de la uzina de țevi și de la IMR, care s-au implicat și ei și au ajutat cum au putut la desfășurarea lucrurilor în ordine.
A venit apoi cineva de la Piatra Neamț, din partea – am înțeles mai târziu – a ceea ce avea să fie Frontul Salvării Naționale din județ. Punând, tot mai târziu, lucrurile cap la cap, am ajuns la concluzia că anumite persoane știau dinainte că urma să se întâmple ceva. Eu observasem, încă de prin data de 10-12 decembrie, prin oraș mai multe persoane, care vorbeau la niște stații de emisie-recepție… Nu știu cine erau, cu cine vorbeau, ce comunicau, dar, de văzut, le-am văzut și sigur au avut legătură cu ceea ce a urmat.
Trebuie spus că la Roman nu au fost niciun fel de probleme cu fostele forțe represive, datorită atitudinii corecte pe care comandanții miliției și securității au avut-o, chemându-și oamenii la sediu, strângând și încuind armele și punându-se la dispoziția… Revoluției. Au fost niște încercări, dar palide, ale unor indivizi de a forța sediul miliției, dar armata a pus în fața porții un TAB și lucrurile s-au rezolvat”.
Ion A. (inginer): ”Pe 22 decembrie, deja fugise Ceaușescu, m-am dus după-amiaza la fabrică – avea turnătoria atunci niște contracte foarte mari și foarte presante și se lucra aproape fără zile libere, se roteau schimburile «din mers». Directorul fabricii, dezorientat complet, nu știa ce să spună oamenilor care stăteau în curte și nu păreau că au de gând să se echipeze pentru muncă. El era de părere că vor veni indicații de la București, fie de la minister, fie de la centrală. Cum indicații n-au venit, am plecat cu toții acasă. Trecând prin fața Casei de cultură, am asistat la un moment care mi-a definit «Revoluția română»: pe clădirea Casei de cultură se amenajase un loc, de unde cetățenii să se poată exprima public, un surogat de balcon… Erau acolo, de-a valma, reprezentanți ai bisericilor, «revoluționari», foști activiști sindicali, militari… La un moment dat, s-a dat cuvântul unei femei, ca să spună ea ce greu le fusese femeilor. Și respectiva, complet neinspirată, s-a apucat să cuvânteze despre cum interzisese Ceaușescu avortul… De jos, din mulțime, au izbucnit imediat apostrofări și huiduieli… Aha, mi-am zis, va să zică așa e revoluția… Și-am plecat acasă”.
Dan D. (inspector de asigurări): ”În sediul Consiliului popular, au intrat și au ieșit tot felul de oameni; unii din simplă curiozitate, alții crezând că era rost de scandal ori de ciordit câte ceva, iar alții dorind să se facă utili. Printre cei care au intrat, au fost și unii care au avut -cine știe de la cine – sarcina să destabilizeze, să creeze panică… Așa s-a făcut că au dat foc arhivei unei cooperative meșteșugărești, care avea sediul în clădirea consiliului, la etajul II. Am aflat, am chemat pompierii, dar am și intervenit pe loc și nu s-a mai întâmplat nimic. Apropo de arhive, în cursul serii, l-am ajutat pe Anghel, care era cel cu evidența carnetelor de partid, să încarce într-o mașină cartoteca – două geamantane – și a plecat cu ea la Piatra Neamț. Nu știu unde au dus-o, dar a fost însoțit de un militar.
Tot în noaptea aceea, pe la 12, Timofte l-a scos din birou pe Lețu și au plecat împreună, cu Dacia verde a lui Timofte. Nici în cazul ăsta nu știu unde s-au dus.
Trebuie să mai spun că foștii «factori de răspundere», cum ar fi fostul vicepreședinte al Consiliului popular Spiridon sau Nica, au rămas, deși fără funcții, și s-au ocupat fiecare de probleme lui, astfel încât s-a făcut aprovizionarea cu alimente pentru 3 luni, cu gaz metan și electricitate – nu s-a mai oprit curentul la ora 11 noaptea, ca până atunci – și apă. Oamenii și-au văzut de treabă.
Coloneii Urdoi și Popescu, cu militarii din subordine, s-au ocupat de menținerea calmului și liniștii în oraș, au demontat cam toate intoxicările care apăreau… cu apa otrăvită, cu securiștii care se pregătesc să atace… Un grup de infractori i-au spart casa lui Spiridon și i-au furat niște lucruri, dar au fost prinși”.
Viorica N. (bibliotecară): ”Pe 22 decembrie, m-am dus și eu în fața primăriei… nu știu, să vedem ce se întâmplă. Era mare agitație… veniseră țevarii, IMR-iștii și, am înțeles, deja se discuta cine va conduce primăria și orașul. Între timp, de undeva, de la etajul II, un tânăr a început să arunce pe geam hârtii, dosare… Pe mine nu m-a răbdat mintea să nu strig să nu se mai arunce nimic, fiindcă totul trebuie citit și analizat, să vedem despre ce este vorba… Un muncitor mi-a zis «Lasă-l, că știe el ce face, e student la Timișoara!» Iar eu am ripostat «Păi, dacă e student la Timișoara, ce caută aici să arunce dosarele? De unde știe el că trebuie aruncate?» Atunci muncitorul s-a enervat și a strigat la alții: «Băi, ia veniți încoace, că mi se pare că avem o securistă aici…» Când l-am auzit ce spune, n-am mai stat să-l mai pun la punct, am zbughit-o… Nu era joacă, toată lumea era surescitată, dar unii nu gândeau deloc. S-a văzut mai apoi, în lunile următoare, din tot ce a urmat, că unii n-au gândit deloc, iar alții au gândit și pentru ăia”.
Dan AILINCĂI
Material publicat inițial în Mesagerul de Neamț – 22 decembrie 2016
