„Caragiale de trăia/Astăzi sigur ne scria/O piesă cu succes de casă:/O guvernare dezastruoasă” – Un jurnalist anonim

De când e lumea și pământul, noaptea e dedicată somnului. Românul cuminte se culcă odată cu găinile pentru a-și reface forțele de muncă. Numai că, în calendar descoperi că zilele pot fi frumoase și „furtunoase”. Cine le-a născocit pe cele „periculoase”? Nenea Iancu, sărbătoritul de la 30 ianuarie, născut la Haimanale – Prahova în 1852. De la Domnia Sa am aflat ce a pățit în viața lui zbuciumată, câte zile frumoase și furtunoase a avut, că a murit subit, însingurat printre străini. Nopțile fioroase din mahalalele sordide de altădată încurajau întâlnirile amoroase ilicite, activitatea infracțională, crimele pasionale. Împăcarea dintre Veta și Chiriac se făcea numai cu martori numeroși. De aceea, mulți dintre noi nu consideră noaptea un sfetnic bun, mai ales prin personajele create de marele dramaturg.

O șezătoare Deluxe

Cum revista „Viața românească” din anii 1906-1916 (Iași) era cea mai faină publicație a românilor, „ultimul fanariot” Caragiale a vizitat-o curios. A poposit în gașcă, în fața imensei mese selecționate, bine împănată cu „niște domni poeți și niște domni profesori” prezentați de moș Neculai, portarul principal. Nume: G. Ibrăileanu, M. Sadoveanu, C. Topârceanu, C. Hogaș, celebrul Păstorel, care nu era încă zidit în legenda glumei permanente, despre care se spunea că este „Avocat cu firmă, dar fără clienți” (Sursa: Ionel Teodoreanu – „Masa umbrelor”). A fost un fel de spectacol oral, un monolog susținut de musafir. „Corul” a fost condus de Ibrăileanu, stăpânul casei, cu fruntea la jupiteriană, cu ochii săi de mag, care era dirijorul.

„Șezătoarea” condeierilor de la Iași s-a vrut un adevărat regal, o șuetă de har moldovenesc! Și așa a fost. Speech-ul lui Caragiale a fost descris de Iorgu Iordan, Mihai Sevastos și Aurel Leon. Și nimeni n-a adus completări. Discuțiile au fost aprinse, de mare ținută, dominate incontestabil de dramaturg. Ibrăileanu, gazda, a rostit vorbe adânci: „Caragiale a fost primul în prețuirea mea. A fost la nivelul actorului din el. A fost fantastic. Îl urăsc bre, îl urăsc!” (Sursa: articolul „Între Ibrăileanu și Caragiale”). Când un astfel de om ca Ibrăileanu, fin, delicat, manierat este în stare să arunce astfel de vorbe în aer, înseamnă că confruntarea verbală dintre armean și grec a fost „trăznet”, de mare calibru. Conu’ Sadoveanu, uimit, nici n-a deschis gura. „A stat ca cloșca pe ouă”, a completat un participant răutăcios. Apoi, participanții, după o dezbatere care a durat toată noaptea, s-au pozat. Ibrăileanu cu una din cele trei soții. Nu știu cu care.

Lumea actuală e lumea lui Caragiale

Cum trăim într-un an electoral, ne este imposibil să-l uităm pe nenea Iancu cu mardeiașii  lui de mahala. Vă mai amintiți spumoasa piesă de teatru „O scrisoare pierdută” care a băgat spaima în alegătorii târgului Piatra, după prima reprezentație dată la Teatrul Bucureștean Național (1884)? Ne referim la candidații „mânjiți” moralicește” pe scena politică locală, cu tot felul de matrapazlâcuri și tunuri financiare. Toate făcute la umbra nopții, protectoare. Vilele de la „Ursuleț” s-au ridicat după Caragiale, mult mai târziu. După aceeași metodă, furt „industrial” din bunul statului. Cel mai haios tip din piesa amintită era Cetățeanul turmentat, individul tăhui de băutură, veșnic neorientat politic și permanent înamorat de doamna Zoe, că era „damă bună”. Nu s-a trezit din mahmureală nici când Cațavencu a înhățat scrisoarea compromițătoare. Tare mai seamănă turmentații din vremea lui Agamiță cu cei de astăzi! Parcă sunt frați gemeni, până și la promisiuni seamănă. De aceea e actuală lumea lui Caragiale.

Alte exemple de briganzi, fustangii, cartofori și pezevenghi, șfichiuiți de fostul revizor școlar de Neamț și Suceava? Slugarnicul Pristanda, polițaiul care acționa în „travesti” în civil în crucea nopții, în scopuri murdare. „Curat murdar!”. Omul care se încurcă la numărătoarea steagurilor în fața lui Fănică, dar sesizează cinstit că are „familie mare” și „renumerație mică, după buget”. Că fură pe toți la alegeri, și pe partizani și pe opozanți, știe toată lumea. Că Pristanda semăna foarte bine cu Jupân Dumitrache, căpitan în Garda Civică care se făcea de comandă prin târg toată noaptea, se știe. Ce, securiștii din vremea lui nea Nicu nu subtilizau fir de pescuit de la muncitorii prinși cu rucsacul plin de role? Iar milițienii nu întorceau capul la poarta uzinei din Săvinești când nea Slănină intra în schimbul II, groggy, abia stătea în picioare. Oamenii trebuie să se ajute între ei la vremuri grele. Nu așa scrie la Cartea cea Sfântă? Desigur, la adăpostul nopții se comit multe ticăloșii. Martorii cu talent la condei scriu și bandiții sunt prinși. Așa făcea și Sadoveanu. Când apărea un narator voluntar și povestea o întâmplare, îl lăsa să zică, nu-l oprea. Băga întâmplarea la cap și peste 2-3 zile, „pac la războiu’”, apărea în presa scrisă. Așa a procedat și când a trecut Bistrița pe la Toance, un loc foarte periculos. A trecut prin zona mortală cu pluta, pe Bistrița, jucând poker cu niște tovarăși de drumeție. Toți tovarășii de drum erau galbeni ca ceara, conu’ Mihai, ioc. La câteva zile de la întâmplare a apărut povestea în ziare. Cine merge la crâșma din Dreptul aude mintenaș de la localnici cum a aflat „zimbrul Moldovei” (Sadoveanu) povestea romanului „Baltagul” de la consumatorii din local. Toți o știu. Dacă e adevărată? Asta e mai greu de răspuns. Cine a spus: „Eminescu și Bacovia m-au făcut să plâng?”. De la autorul acestor vorbe de duh puteți afla adevărul.

Lache, Mache și Mitică

Vin alegerile, vin! A început frăsuiala. Și la Piatra Neamț, și la Roman și la Bicaz. Clasa politică depune eforturi considerabile să câștige faimă, mandate și „funcții mari”. Politicienii au apărut din nou în mijlocul poporenilor. Împart bezele și promisiuni utopice. Atât!. Micul, berea și muștarul vor deveni agenți electorali ca pe vremea lui Caragiale. Nu se va mai pomeni nimic despre uciderea mișelească a patronului evreu Leiba Zibal. Auzi nelegiuire, l-a ucis mișelește în noaptea de Înviere, când se ciocnesc „ouă roșii”. Cine l-a terminat pe ovreu? Gheorghe, fostul lui angajat, ajuns acum bandit fioros, cap de bandă. Așa scrie în volumul „O făclie de Paște”, „Om cu noroc”, „Păcat” (3 volume).

Atenție, la „hramul electoral” nu lipsesc niciodată Lache, Mache și Mitică. Cine sunt indivizii? Niște nimici politici care umblă cu strâmba, cu jocuri de culise, cu contre. Trei licheluțe, trei pușlamale care au ajuns celebre prin intrigile lor politice. Cu Hopa Mitică, insul uns cu toate alifiile, nu-i de șuguit.

homo/zoonpolitikon este frate de cruce cu Hopa Mitică. În orice scandal ar fi implicat – politic, financiar, religios – el cade în picioare. Ca pisica, iese basma curată. După explozia de entuziasm din ’89, Hopa Mitică s-au înmulțit ca ciupercile după ploaie. Și în fotbal găsim Mitici lătrai. Tupeiști până la greață. Unii s-au cățărat spre vârful piramidei, ajungând chiar mai sus decât au sperat vreodată. Unii au apărut brusc și neașteptat pe arena politică, iar alții au dispărut cu un fâsâit lamentabil. Vorba populară. „Așa-i viața de artist, noaptea vesel… ziua…”.

Milionul lui Caragiale

Dramaturgul a venit de multe ori în urbea de sub Cozla. Și cu treabă și aiurea. Puteai să-l vezi și pe jos și cu birja. Se povestește chiar că nenea Iancu era veșnic păcălit la preț, fiind considerat de către birjarii din fața Grădinii Publice barosan bogat, om de afaceri. Sanchi!

Dacă întrebăm pietreanul de rând pe cine iubește mai mult, pe Eminescu sau pe Caragiale? Răspunsul e cu cântec. Lui Eminescu pietrenii i-au oferit un bulevard modern, chiar în buricul târgului, de la Hotel „Ceahlău” la sensul giratoriu. Lui Caragiale, un fundac, lipit de str. M. Sadoveanu. Eminescu are bust de bronz, de 10 ani, Caragiale canci. A fost vorba să… dar a rămas vrăjeală electorală. În schimb, Caragiale a pozat pe o valoroasă bancnotă românească, pe aia de un milion. Ne referim la milionul din actuala tranziție, nu la cel din România burghezo-moșierească, cu care cumpărai o singură pâine, neagră. Că bancnota de un milion acum valorează 100 de lei, asta e altă poveste. Nu vedeți cum se schimbă prețurile, de la o zi la alta. Privindu-i chipul de pe bancnotă, parcă-i auzi personajele născocite vorbind: „Ori să se revizuiască primesc, dar să nu se schimbe nimica, ori…”. Nici despre țărani nu avea păreri grozave. Motivul? „’S bețivi!”

Publică pamfletul ”1907 din primăvară până-n toamnă”, fără să dea dovadă de simpatie pentru guvernanți. Deși în ultimii ani de viață s-a stabilit la Berlin, face câteva călătorii în vatra românească, inclusiv la București. Ultima lui concluzie? „Nu mai merge monșer cu țăranii”.

Cațavencu, Trahanache, Dandanache, Farfuridi, Tipătescu, Zoe, jupân Dumitrache – personaje nemuritoare. Astăzi, personajele lui Caragiale au alte nume: Bișnițari, Ciubuc, Hoțoi, Mită, Avansachi. Ați aflat? Bancnota lui Avram Iancu a dispărut. Cauza? Chipul lui Avrămuț din Vidra de Sus, alt sărbătorit al nostru, a fost confundat cu alt transilvănean, Axinte Sever. De-ar veni leul greu să scăpăm de milioanele cu Caragiale și Eminescu. Că și Luceafărul e pozat pe o bancnotă cu milioane, mai multe decât dramaturgul. Normal, e șeful poeților.

Prof. Dumitru RUSU