Doamna Olga Mavrocordat-Sturdza a fost descendentă ilustră a unor mari familii boiereşti din Moldova, ce au dat chiar şi câţiva domni Moldovei. Vom insista pe faptul că prinţesa a fost una dintre marile colaboratoare ale reginei Maria în susţinerea „frontului de acasă” în primul război mondial, cea care a condus activitatea de îngrijire a orfanilor de război şi care a continuat această activitate şi în perioada interbelică până când şi ultimul orfan a împlinit vârsta majoratului. A înţeles să lupte pentru neam, biserică şi ţară și după instaurarea regimului comunist şi a suferit pentru aceasta, chiar şi cu temniţă grea, şi care şi-a sfârşit zilele departe de ţară, în Franţa.
Prinţesa Olga Mavrocordat s-a născut în 1884, în satul Popeşti, judeţul Iaşi, fiind fiica prinţului Alexandru Mavrocordat şi a Luciei Cantacuzino-Paşcanu. La 1900 se petrece divorţul dintre părinţii ei, mama sa rămânând pe moşie, participând activ la viaţa comunităţii. La 9 iunie 1931, ora 21, murea pe peronul gării, sosind dintr-o lungă călătorie din Egipt. Tatăl ei, Alexandru, în 1907, a murit la Paris. La 22 iunie în acelaşi an, o altă dramă în familie: moare George, fratele Olgăi, într-un accident de călărie, rămânând ca împreună cu sora sa Maria şi mama lor să dezbată succesiunea.
Beneficiind de posibilităţile financiare ale familiei, şi-a dedicat tinereţea artei. A studiat pictura şi sculptura la Berlin, Dresda şi Paris, fiind elevă a sculptorului Debois şi, apoi, a celebrului Auguste Rodin.
Studiile şi acumulările au dat rod repede, cu o primă expoziţie de sculptură la Salonul de la Paris, apreciată de criticii vremii. Primul atelier l-a avut la Dieppe, apoi a deschis un atelier la Iaşi, în Copou, unde lucra cu dalta şi ciocanul în piatră sau marmură. O lucrare a ei, dedicată Marii Uniri, a fost dăruită oraşului Iaşi, bucurându-i pe privitori cu o compoziţie complexă, exprimând „maternitatea naţională”, dar şi orfanii de război ce-şi caută mame, o realitate ce a cunoscut-o bine. Statuia a fost dezafectată de comunişti, o copie putând fi văzută astăzi în faţă la Facultatea de Medicină.
La 1916, când România a intrat în război, a sprijinit primele subscripţii publice pentru „frontul de acasă”, iar în septembrie 1916, din iniţiativa ei şi sub patronajul reginei s-a edificat primul cămin pentru orfanii de război la Iaşi. Crezul prinţesei Olga Sturdza devenise acesta, căci „Nu există chemare mai sfântă pentru noi şi mai mişcătoare decât glasul morţilor căzuţi pentru patrie. Acestei porunci a mormintelor dăm ascultare când ne devotăm copiilor rămaşi”.
Societatea Ortodoxă Naţională a Femeilor Române, dată fiind iminenţa războiului, a încercat să pregătească un sistem prin care să sprijine Crucea Roşie. Şi-a început activitatea în Bucureşti, în Iaşi activând o filială puternică. După cucerirea Bucureştiului, s-a considerat că trebuie coordonată acţiunea din teritoriul liber, de la Iaşi, şi la 9 noiembrie 1916, Anastasia Gr. Philipescu îi acordă „depline puteri” doamnei Olga M. Sturdza, continuând să se activeze şi în teritoriul controlat de germani, după cum o arată un raport trimis către Iaşi.
Societatea Ortodoxă Naţională a Femeilor din România era puternică în Moldova, sub conducerea Olgăi Sturdza, şi după cucerirea Bucureştiului, a primit preşedinţia la nivel naţional şi va sprijini acţiunile reginei Maria pentru a ajuta pe copii, refugiaţi şi pe invalizi, deschizând mai multe centre în mănăstirile Neamţului şi în oraşele Moldovei. În februarie 1917, principesa a înfiinţat în vechiul palat boieresc de la Miroslava o şcoală pentru orfanii ai căror părinţii au murit în război. Instituţia a devenit model pentru Societatea de Ocrotire a Orfanilor din Război. Pe moşia Olgăi Sturdza de la Păiuşeşti s-au primit 131 copii, întreţinuţi de prinţesă.
Regina Maria a înţeles că trebuie ajutat frontul, şi a făcut-o cu prisosinţă, dar că mare importanţă o au şi cei năpăstuiţi din spatele frontului: refugiaţi, orfani, invalizi, bătrâni. Şi-a dat seamă că nu le poate face pe toate singură şi a cerut ajutor şi nu doar de la rege, miniştri şi generali, ci şi de la femeile din Moldova, de la doamnele ţării. În atenţia reginei se aflau şi invalizii de război, fondând în ianuarie 1917 „Societatea „Invalizii de război”, care avea ca preşedinte de onoare pe prinţul Carol. Cel mai important centru de primire invalizi era la Piatra-Neamţ, în mănăstirile Neamţului fiind primiţi mulţi militari.
La sfârşitul războiului, societatea întreţinea 91 de orfelinate, unde copiii erau crescuţi şi educaţi, şcoli primare, gimnazii, şcoli profesionale şi licee. A funcţionat până în 1935, când ultimul orfan de război a ajuns la majorat, când toate căminele şi toate averile societăţii erau cedate Ministerului Sănătăţii, darea de seamă arătând o activitate intensă de 20 de ani.
Dimitrie, fiul ei, s-a căsătorit cu Ileana Manu, fiica generalului Manu. În 1933 s-au hotărât să meargă la Hangu, să administreze moşia de 30.000 de ha. Au trecut şi printr-un incendiu, conacul arzând, aprinzându-se de la o scânteie ajunsă pe şindrila uscată a acoperişului. Dimitrie era sportiv, atletic, înalt, apropiat de oamenii locului. Suferea de inimă însă. A murit în 1938 înecat, plutaşii găsindu-i trupul peste câteva zile.
Despre accidentul fiului ei Dimitrie din 1938 s-a scris în epocă. Era moartea unui tânăr, tragică, pe când încerca o barcă pneumatică pe Bistriţa. Aurel Leon, jurnalist ieşean care a fost apropiat familiei, îşi amintea că aflase despre fostul său coleg de şcoală că a fost luat de toance şi zvârlit de o plută şi agăţat de o parâmă nu a mai putut ieşi de dedesubt. Secretarul său a reuşit să scape cu viaţă. După moartea lui, Olga Sturdza s-a închis mai mult în singurătatea sa.
Un sătean din comuna Ceahlău, pe atunci copil, își amintea că Bistrița era mare ca după puhoi și că lumea a fost foarte mirată când Dimitrie Sturdza a venit cu o barcă pneumatică legată deasupra maşinii şi că împreună cu avocatul Lăzărescu au încercat să pună barca pe apă. S-au răsturnat de trei ori acolo pe loc şi apoi odată la podul Hangului. Au mers bine până la Bicaz, dar înspre Tarcău s-au lovit în nişte stânci ale unei insuliţe din Bistriţa. Secretarul Lăzărescu a reuşit să scape, dar prinţul nu. Corpul a fost descoperit abia după vreo zece zile de o femeie de la Oanţu, care s-a urcat pe o plută legată de mal ca să spele rufe. Sicriul a fost dus la bisericuţa veche din Răpciuni, iar apoi a fost depus în cavoul familiei de la Popeşti.
Mihail Dimitrie Sturdza a murit în Franţa și, în 1941, în urma morţii lui devine moştenitoarea întregii averi a acestuia. A continuat să fie maica răniţilor şi a orfanilor din Moldova şi în cel de-al doilea război mondial. A fost chemată de generalul Antonescu să conducă din nou ocrotirea orfanilor de război, aşa cum o făcuse începând cu 1916, dar a refuzat, considerând că vârsta nu o mai ajută să fie la înălţimea misiei, dar a oferit din averea ei pentru cei năpăstuiţi care îi cereau ajutorul, fie ei de la Popeşti, Bălţăteşti sau de la Hangu.
Instaurarea comunismului a reprezentat începutul durerii pentru familia Sturdza. Reforma agrară din anul 1945 le-a lăsat doar casa de la Popeşti. Până la 1 octombrie 1948, Olga Sturdza a fost adăpostită la Mănăstirea Neamţ. În 1948 i-a fost confiscată întreaga proprietate. S-a mutat împreună cu văduva fiului său şi cu nepoţii în casa din Bucureşti. Le-a fost confiscată şi proprietatea din capitală, fiind mutaţi din nou, într-o căsuţă cu două camere. De aici, principesa Olga a fost ridicată şi arestată în anul 1953, împreună cu nora sa, Ileana Manu-Sturdza şi nepotul Mihai Dimitrie, sub învinuirea că au vândut material lemnos de pe fosta proprietate de la Hangu. Al doilea fiu, Gheorghe, a fugit în zona de ocupaţie americană din Austria, la Linz.
Cele două femei rămase în ţară au fost încarcerate la penitenciarele Mislea şi Jilava. Nouă luni de cruntă detenţie în penitenciarele de femei şi apoi muncă forţată au îndurat Olga Mavrocordat-Sturdza şi Ileana Manu-Sturdza din pricina actelor de binefacere şi a originii lor nobile. În anul 1957, prin intervenţia ambasadorului grec Argyropoulos, căsătorit cu sora sa Maria, li s-a permis eliberarea şi plecarea din ţară. El a insistat, în cadrul negocierilor în probleme financiare dintre guvernul grec și cel român, să se obțină aprobarea părții române ca Olga Sturdza să plece în Franța.
Olga Sturdza a ajuns din nou în Franţa, acolo unde studiase în tinereţe. A murit la 10 iulie 1971, la vârsta de 87 ani. Surprinde faptul că marile doamne precum Ana Conta-Kernbach, Olga Mavrocordat-Sturdza, Anastasia Filipescu sau Alexandrina Cantacuzino, care au sprijinit-o pe regina Maria în marile ei fapte de binefacere din timpul războiului şi din anii de imediat după, nu şi-au primit obolul de recunoştinţă pe care-l merită. Faptele lor trebuie ştiute, ele au fost generalii de pe „frontul de acasă”…
Prof. dr. Daniel DIEACONU
