Un alt verb care ne chinuie, pe lângă verbele la infinitiv a avea, a trăi, a sta sau a tăia frunze la câini este verbul a fura. Tot la infinitiv. La indicativ prezent ar trebui menționat și subiectul, dar asta nu‐i posibil, chit că toată lumea știe. În fine. Acest verb, ce a devenit un fel de aminoacid în ADN – ul mioritic, circulă bezmetic de la mamă la prunc, între rude de gradul unu, doi și trei, ba chiar și –n spațiul public sub forma voalată sau pe de‐a dreptul în retorica contemporană cu adânci fisuri, în special în zona coloanei vertebrale. Ce mai la deal la vale, toată lumea fură, dom`le – mi‐o zice răspicat un vechi prieten. Și continuă prin a clasifica nuanțele acestei părți de vorbire.
Astfel, am aflat că se poate fura pozitiv, dezirabil, dar și porcește. A fura calitativ este cu totul altceva față de a fura… cantitativ. Normal. Se fură civil, se fură și penal. Corect. Pentru a nu ajunge să dăm la apă o filosofie a furăciunii, aș insista un pic asupra laturii pozitive a acestei manopere, care nu‐i doar o treabă manuală (denumită trivial lăbuire) , ci are o componentă cerebrală și un anume metabolism al adrenalinei, care nu‐i de colea..
Aș începe prin a vă readuce în memorie o zicere a lui Andrei Gheorghe ( Dumnezeu să‐l ierte!), care‐i spunea națiunii că primul verb cu care ia contact un copil în România este… a fura. Ce, nu mai țineți minte vocea suavă a bunicii pusă pe îndoparea creierilor celui mic cu poezii, ca să aibe motive de fudulie în fața partenerelor de bârfă? Vocea aia peltică și hodorogită care rostea subțirel – Cățeluș cu părul creț fură
rața din coteț? Este? Este. Ba și‐n următorul vers ‐ și se jură că nu fură. Poftim. În două din trei propoziții apare „fură”. Mai spune ceva. Acuma să nu credeți că asta e cauza primordială a punerii în operă a structurii
invocate, însă ar putea fi în situațiile când se insistă cu treaba asta, nu neapărat cu aportul bunicii.
Ajungem în școală, unde istoria cu furatul cireșelor, magistral expusă de Ion Creangă, ajunge să fie model, dar aici se poate invoca pofta, mai ales dacă autorul din Humulești este predat când cireșele dau în pârg sau, mai nou, când se aduc din alte părți, de se cumpără în rate. Aproape că devine un act legitim. Până la bacalaureat, sunt exemple cu duiumul. În literatură, muzică, amor, nu contează. Se fură note de trecere, idei de compunere, rezolvări de probleme. E aproape normal, n‐are sens să ne revoltăm.
Terminăm școala, ajungem în câmpul greu digerabil al muncii și constatăm că nu știm nimic. Ce am învățat nu se pupă cu ce se face în fapt și este momentul în care apare meșterul. Maestrul. Docentul. Și‐ți spune direct ‐ … meseria se fură! Nu se învață! Hai, fugi să aduci niște curent. Ia și găleata aia să încapă! Deci se fură.
Suntem spectatori ai nenumăratelor cazuri de furt relatate de presă și rostogolite prin justiție, cu personaje la modă sau aduse aici, care au fost rezidente pentru un interval din existența lor în Beciul Domnesc. Cum la fel de bine sunt și personaje care au efectuat aceeași manoperă și sunt bine merci, care în Maldive, care la rude prin Madagascar, după caz. Inutil să mai zicem că cei din acest paragraf sunt nume grele de partid. Oare
urmașii acestor pomeniți tangențial nu au fost calificați pe linie paternă în uzul verbului primit în fragedă pruncie de la bunica blândă, rafinat în școală și gata de pus în practică, azi în prag de alegeri?
Așa că, ia vedeți pe cine alegeți și aveți grijă să nu se fure ștampila.
Pe mai încolo. (GD Patraucean)
