Era un obicei pe vremea străbunilor ca aceluia care aducea veștile proaste să i se curme zilele pentru a nu recidiva cu fapte similare și a strica feng‐shui‐ul obștei cu sminteli dăunătoare fierberii vinului și murăturilor. Peste secole lucrurile s‐au mai șlefuit, aducătorului unor astfel de vești i se pune ștampila pe ordinul de serviciu și apoi fiecare‐și rupe capul direct proporțional cu magnitudinea mesajului. Așadar, unii se îmbată, alți merg la mănăstire, restul o ard la foc mic, în fumul țigărilor și amăreala cafelelor. Recent, pe fondul escaladării conflictului regional din proximitatea spațiului mioritic s‐a ridicat problema apărării sau a ceea ce ar trebui să fie în contemporaneitatea ce ne mănâncă nervii. Cum în armată se obișnuiește revista de front, una făcută pe hârtie nu părea deloc deplasată, astfel că oameni cu luceferi pe umeri, frunți și mâneci s‐au apucat de numărat. Ce‐o ieșit, s‐o raportat comandantului suprem care, conform obiceiului, o amuțit în suc
propriu, iar mesagerul a scăpat nevătămat.
Pe surse și de pe sub sprâncene s‐o dat în public că ne‐ar trebui oarece soldățime sau cum e jocul ăla, „…țară, țară vrem ostași”. Bun, dar de unde să‐i scoți? Că dacă s‐ar trezi Măria Sa, Ștefan-Vodă, să-ntrebe
unde‐i oastea lui, cred că poate doar mitropolitul ar avea curajul să‐i spună adevărul verde‐n față: „Care‐n
Italia, care‐n Spania, care și cum o putut!”. Revenind în 2024, problema se punea … nu de unde scoatem armată, ci care‐i cel ce are curajul să spună națiunii că ar trebui reintrodusă cătănia obligatorie, în conformitate cu cerințele momentului și amenințarea rusească. A face o astfel de faptă în anul electoral și
bisect, conduce sigur la deranjul major al electoratului și la o decontare deloc plăcută din pedeve politic. Cu toate astea, mai cu fereală, mai pe șleau, șeful statului major a scos porumbelul, nefiind politic dependent, că ar trebui făcută armata. Ministrul o tăcut, apoi care mai din care s‐au apucat de dres busuiocul. „Stați ușor, că nu‐i chiar așa, să mai vedem, să nu mai extragem din context etc … ”, binomul Ciolacu – Ciucă,
aparent antagonic în doctrine, împărțind sarcina, de a nu mai lăsa și altora privilegiul. După care l‐au băgat sub preș, ca și cum n‐ar fi fost. Ce‐o rămas? S‐o scos la mezat cinci mii de posturi în armata militară, cu soldă, simbrie, veșminte și hrană, celor doritori să jure sub tricolor. Adică, cine vrea e bine primit, noi dăm asta, vrei, bine, nu vrei … nasol. O manieră simplistă, dacă este să judecăm, ceea ce denotă lipsa unei
analize de fond temeinice și aplicate. Sigur, vremea arcanului a trecut, dar sunt și metehne contemporane greu de contrat. Parte din ele pot fi asimilate războiului informațional, ceea ce nu‐i lipsit de sens, dar sunt și unele legitime, care pun problema tranșant. „Statul ce-mi dă mie? ” Și toată lumea amuțește sfios, iar ofițerii ‐și trag palme la gândul că odinioară se făcea oarece istorie în școală, au fost niște eroi veritabili de care ar fi fost bine să se știe și așa mai departe, plus de asta nu se ieșea la pensie în plină putere.
Cu toate acestea, mergem înainte cu gândul că ne apără americanii, că nu degeaba i‐am așteptat juma de secol, nu? Dar să nu uităm vorba lui Kissinger (Dumnezeu să‐l ierte!), care i‐a dat de gol în istoria recentă, relevând faptul că SUA nu are prieteni sau dușmani, ci numai interese. S‐o jucăm pe asta! Pe mai încolo. (GD Patraucean)
