Lascăr Catargiu a fost una dintre marile personalităţi ale politicii românești din secolul al XIX-lea, cu rol important în modernizarea României, în obținerea independenței și în consolidarea monarhiei.

 Un fiu al Neamţului?! 

Noi, nemţenii, îl considerăm de-al nostru, născut în comuna Dobreni (a deţinut moşii mai multe în Neamţ, iar vărul său primar, Ştefan Catargiu, a avut un conac la Tupilaţi, aici fiind, de altfel, îngropat). În biografiile cercetate se arată că s-a născut la Iași în 1823. Avea moşii în Neamţ şi îl aflăm retrăgându-se la moşiile sale din Neamţ atunci când politicile îi erau potrivnice. Şi îl considerăm, poate îndrituiţi, ca fiind nemţeanul cu cea mai însemnată carieră politică! Cumulat, a deţinut timp de 10 ani demnitatea de prim-ministru şi două decenii a fost în fruntea Partidului Conservator, unul dintre cele două partide ce au condus România în timpul lui Carol I.

Dacă în ceea ce-l priveşte pe Ştefan Catargiu s-au emis mai multe acuzaţii de lipsă de dragoste de ţară şi implicare în afaceri oneroase, cei mai mulţi dintre contemporanii lui Lascăr Catargiu, în frunte cu regele Carol I sau Ion Luca Caragiale îl consideră ca fiind unul dintre cei mai oneşti oameni politici ai timpului şi, cu siguranţă, ispitele nu au fost puţine. C-aşa-i în… politică!

 „Aiasta nu se poate, Maiestate”! 

„Aiasta nu se poate, Maiestate” este una dintre cele mai cunoscute zicale din epocă şi ea i-a aparţinut moldoveanului nostru neaoş, vorba lui Caragiale. Dar şi aici părerile sunt împărţite. S-a spus că aşa ar fi zis când principele Carol a vrut să abdice… Lascăr Catargiu fusese chemat de domnitorul Carol I, la 11 martie 1871, împreună cu generalul Nicolae Golescu (cei doi erau foştii locotenenţi domneşti de după înlăturarea lui Cuza, cel de-al treilea, Nicolae Haralambie, era plecat din Bucureşti), pentru a le remite actul de abdicare. Atacurile oamenilor politici, ostili domnitorului, insultarea invitaţilor la banchetul dat de consulul Prusiei cu prilejul zilei de naştere a împăratului Germaniei, Wilhelm I (s-a strigat „Trăiască Republica!”), l-au făcut pe domnitor să ia decizia de a părăsi tronul. Lascăr Catargiu s-ar fi opus categoric: „Aiasta nu se poate, Măria Ta!”. Şi l-a convins pe Carol să renunţe la abdicare şi a avut cea mai lungă domnie din istoria românilor, 48 de ani, o domnie care a adus stabilitate şi prestigiu ţării pe care a ales să o conducă.

Se spune că celebra zicere a arătat fermitatea boierului moldovean atunci când s-a opus căsătoriei principelui moştenitor Ferdinand cu boieroaica Elena Văcărescu, una dintre domnişoarele de onoare ale reginei Elisabeta. O femeie frumoasă, cultă, carismatică. Regina, sensibilă la dragostea celor doi, reuşise să-l înduplece pe rege. Dar se încălca una dintre cerinţele Divanurilor ad-hoc, aceea a prinţului străin fără legătură cu familiile boiereşti româneşti. Care să poată fi un adevărat arbitru politic. „Aiasta nu se poate, Maiestate!”, ar fi zis boierul şi regele a renunţat la ideea sa, în ciuda lacrimilor reginei şi ale tinerilor îndrăgostiţi. Şi Ferdinand a suferit mult. Dar a fost să fie prinţesa Maria şi au fost împreună regii României Mari.

 Un cursus honorum remarcabil 

Lascăr Catargiu provenea dintr-o familie boierească cu o istorie veche şi bogată. Un strămoș de al său, exilat de Matei Basarab din Valahia în prima parte a secolul al XVII-lea, s-a stabilit în Moldova şi familia Catargiu a dat țării mai mulţi oameni de seamă, politicieni sau militari. Spre deosebire de cei mai mulți dintre reprezentanți de seamă ai generației sale, şcolită în Occident, Catargiu nu a studiat în străinătate, ci s-a format în Moldova, la Academia Mihăileană și în pensioane particulare, dobândind o educație ce a fost socotită destul de superficială de contemporanii săi, lacună pe care a compensat-o însă printr-o inteligență și putere de muncă ieșite din comun.

La 1848, Lascăr Catargiu a aderat la „Petițiunea-Proclamațiune” către domnitorul Mihail Sturdza, cerând reforme politice și sociale. Atitudinea sa i-a atras surghiunul pe una din moșiile familiei sale din ținutul Neamț.

După surghiunul cerut de Mihail Sturdza, Lascăr Catargiu a ocupat funcția de prefect al poliției din Iași sub domnia lui Grigore Alexandru Ghica. A participat la „Divanul ad-hoc” al Moldovei din 1857. A devenit unul dintre candidaţii cu şanse la tronul Moldovei în 1859. Din nou controversă: a refuzat candidatura din proprie voinţă pentru un candidat precum Alexandru Ioan Cuza sau a fost silit să refuze?! Cert este că Lascăr Catargiu a susținut Unirea Principatelor Române. După dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza, a primit, pentru scurtă vreme, postul de Ministru de Interne în guvernul de la Iași (aprilie-septembrie 1859). Relația sa cu domnul s-a răcit însă repede și a devenit lider al opoziției, criticând politica domnitorului, mai ales când acesta s-a înconjurat de o camarilă. A participat la complotul „monstruoasei coaliţii” care a dus la abdicarea lui Cuza în 1866. El a făcut parte apoi, alături de Nicolae Golescu și Nicolae Haralambie, din Locotenența care și-a asumat, provizoriu, conducerea țării până la instalarea pe tron a unui principe străin. După sosirea în țară a lui Carol I, Lascăr Catargiu a devenit primul său șef de guvern (mai-iulie 1866). În timpul guvernării sale a fost adoptată prima constituție a statului român (1 iulie 1866). Lascăr Catargiu a devenit, în decembrie 1866, cel dintâi președinte al Camerei Deputaților aleasă conform prevederilor noii legi electorale.

După câțiva ani în care a jucat un rol politic mai discret, liberalii având preeminenţa, Catargiu a revenit în prim-plan în martie 1871. Pe fondul unei grave instabilități politice, a unor „mişcări republicane”, care au fost pe punctul să provoace abdicarea principelui Carol I, Lascăr Catargiu a preluat, din nou, șefia cabinetului şi a condus primul guvern stabil din istoria modernă a României, căci, dacă nici un guvern de după unire nu reușise să reziste nici măcar doi ani la putere, cabinetul lui Catargiu s-a menținut vreme de 5 ani (până în martie 1876). Au fost puse bazele sistemului fiscal modern al statului român, a fost înființat Creditul Funciar Rural (o bancă pentru finanțarea marilor exploatări agricole), a fost promulgată prima lege sanitară din România și a fost semnată prima convenție comercială (cu Austro-Ungaria, în 1875).

Lascăr Catargiu a jucat un rol însemnat în obținerea Independenței României. În 1876, a dat instrucțiuni agenților diplomatici români pentru a sonda receptivitatea guvernelor străine la o declarație unilaterală de independență şi a continuat preparativele în ciuda unor ostilităţi externe. Dacă I.C. Brătianu şi guvernul său au obţinut independenţa, guvernul Lascăr Catargiu a pregătit lupta pentru independenţă.

La 3 februarie 1880, a fost fondat oficial Partidul Conservator. În luna decembrie 1880, după moartea primului preşedinte al formațiunii (Emanoil Costache Epureanu), Lascăr Catargiu a preluat, oficial, șefia lui. Dar neînțelegerile nu au lipsit, în special cu grupul junimist şi gruparea nu a avut o poziţie coerentă până în 1891. Împăcarea dintre „bătrânii conservatori” conduși de Catargiu și junimiști în decembrie 1891 a condus la o nouă guvernare conservatoare (1891-1895). În această perioadă au fost adoptate mai multe reforme administrative (înființarea jandarmeriei rurale), bisericești (legea clerului mirean și a seminariilor), în educație (legea organizării învățământului profesional). Cea mai importantă măsură introdusă în timpul guvernării conservatoare a fost legea minelor, o primă reglementare a exploatărilor miniere românești, rămasă în vigoare până în 1924.

La 30 martie 1899, la 76 de ani, Lascăr Catargiu murea în urma unui atac de cord, chiar în ziua în care regele Carol I îl numea prim-ministru pentru a patra oară.

 „Onest şi de o neobosită activitate” şi „Român neaoş (…) patriot cuminte şi dezinteresat” 

Lascăr Catargiu a fost unul dintre cei mai longevivi prim-miniștri din istoria României, rivalizând cu Ion C. Brătianu şi Ion I.C. Brătianu, lideri liberali. Şi a fost singurul conservator cu o astfel de carieră politică, nedepăşit de succesorii săi, foarte înzestrați, precum Titu Maiorescu, Petre P. Carp, Take Ionescu sau Alexandru Marghiloman, cu meteorice guvernări şi nereuşind să coalizeze pe conservatori.

În necrologul pe care i l-a făcut, istoricul şi filosoful Titu Maiorescu, lider conservator junimist, spunea: „Onest şi de o neobosită activitate în amănuntele administraţiei. Acestor însuşiri şi curajului său le datoreşte autoritatea de care s-a bucurat în Partidul Conservator.”

Încheiem cu spusele lui Ion Luca Caragiale, care l-a prezentat pe Lascăr Catargiu cu frumoase cuvinte: „Român neaoş, fără declamaţii teatrale, fără apucături zănatece, dinastic până la târâre, patriot cuminte şi dezinteresat până la a refuza un scaun de domnie, cunoscând profund ţara şi lumea ei”.

 Prof. dr. Daniel DIEACONU