Nordul Moldovei, numit de austrieci cu nume slav, Bucovina, a fost răpit la 1775 de Imperiul habsburgic, care a corupt, a falsificat și a instigat la asasinat. Mihai Eminescu, apropiat bucovinenilor și durerilor lor, exponent al generaţiei crescute de Aron Pumnul, scria: „La anul 1774 au intrat oştirile austrieceşti, cu dispreţul oricărui drept al ginţilor, în pace fiind cu Poarta şi cu Moldova, în partea cea mai veche şi mai frumoasă a ţării noastre; la 1777 această răpire fără de seamăn s-a încheiat prin vărsarea sângelui lui Grigore Ghica Voevod. Fărădelege nemaipomenită, uneltire mişelească, afacerea dintre o muiere desfrânată şi între paşii din Bizanţ, vânzarea Bucovinei va fi o vecinică pată pentru împărăţia vecină, de-a pururea o durere pentru noi”.
Nordul Moldovei a fost în veacul al XVIII-lea într-o situaţie periculoasă în timpul războaielor austro-ruso-turce, cele două puteri creştine au vizat o anexare, ce ar fi dus la rusificare sau germanizare. Varianta austriacă aducea o presupusă civilizaţie faţă de cea rusă, mai sălbatică, dar amândouă vizau ştergerea identităţii româneşti. O stăpânire rusă însemna o politică opresivă făţişă, pe când Viena oferea iluzia unei autorităţi echilibrate, cu elemente de civilizaţie modernă. Mihai Eminescu a intuit că diferenţa nu era de esenţă, ci de sistem, stăpânirea lor asupra românilor însemna strivire de la Rusia şi măcinare de la Austria.
Austria conducea un imperiu multietnic, credincios dictonului „divide et impera” şi anexase o regiune asupra căreia nu avea niciun drept. O pătură minoritară, cea austriacă, avea un rol dominant şi trebuia să subordoneze o majoritate românească şi s-au luat pentru aceasta mai multe măsuri, cele mai importante fiind cele socio-demografice. S-a atribuit un nume nou, slavic, Bucovina, care să rupă provincia de istoria şi tradiţiile vechi ale regiunii și o capitală fără nicio importanță istorică. Au început o puternică colonizare cu locuitori străini, de origine germană, evreiască sau slavă, ca să lovească majoritatea românească, rutenii având cea mai mare creştere într-un timp scurt. Au primit loturi de pământ, scutiri de taxe, o poziţie privilegiată în cadrul economiei, şi apoi, în domeniul social, politic şi cultural. Astfel, prin toate acestea, coloniştii străini au devenit sprijinitorii stăpânirii habsburgice, primind şi funcţii politice, în administraţie şi justiţie.
În anii de început ai ocupaţiei austriece în Bucovina s-a petrecut o importantă mişcare de populaţie la graniţele cu Moldova şi Transilvania, în special. Mulţi ţărani din Bucovina au luat calea Moldovei. Au fost aduşi funcţionarii germani, pentru posturi în justiţie şi administraţie şi meşteşugarii, agricultorii şi minerii germani, agricultorii şi crescătorii de vite unguri, muncitorii forestieri, agricultorii, crescătorii de vite, lucrătorii la saline şi sticlarii slovaci, agricultorii şi crescătorii de vite lipoveni, negustorii, arendaşii şi cămătarii evrei, agricultorii ruteni, crescătorii de animale huţuli, lucrătorii la saline şi cadrele didactice de etnie polonă şi negustorii armeni. Un adevărat mozaic etnic, în acord cu principiile habsburgice. Primii dintre germanii veniţi în Bucovina au fost șvabii.
Descoperirea bogățiilor naturale în Carpații Păduroşi a adus în Bucovina mineri germani. Imigrația a sporit după descoperirea zăcămintelor de cupru și plumb între anii 1797 și 1810. Cea mai mare grupă a coloniștilor germani din Bucovina o reprezentau germanii din Boemia. Primii veniți erau sticlari și prelucrători ai lemnului și au venit în Bucovina cam în aceeași perioadă cu sașii. Satele lor purtau în general nume germane, sugerând meseriile locuitorilor. Ultimii imigranți din Boemia între anii 1835 și 1850 erau în primul rând țărani. La stabilirea în Bucovina, ei au primit ajutor de la stat, punându-li-se la dispoziție gratis materialele necesare construirii caselor.
Politica demografică promovată de Viena în provincie s-a dovedit a fi eficientă: dintr-o provincie majoritar românească la 1775, Bucovina a devenit, în jumătate de secol, o provincie multietnică, în care diversitatea limbilor, confesiunilor şi obiceiurilor culturale a creat o atmosferă aparte şi a provocat istoricilor lungi dezbateri.
Infiltrarea rutenilor în teritoriul dintre Prut şi Nistru a început cu mult înaintea anexării Bucovinei, fenomenul căpătând amploare şi devenind incontrolabil în timpul stăpânirii austriece. Scopul acestei politici demografice era valorificarea cât mai eficientă a resurselor naturale ale provinciei şi integrarea Bucovinei, cât mai rapid, în spaţiul de civilizaţie şi cultură austriacă. Mare parte dintre noii veniţi erau foarte săraci şi au populat, în special, zonele rurale; cei mai înstăriţi, mai puţini la număr, s-au stabilit în oraşele provinciei. Au primit importante privilegii economice, politice şi sociale, astfel încât nu au avut decât de câştigat. În casele şi pe terenurile părăsite de români, în special din teritoriul cuprins între Prut şi Nistru, s-au instalat rutenii veniţi din Galiţia, astfel încât ponderea românilor rămaşi în zonă a scăzut dramatic, iar mulţi dintre cei rămaşi au scopul acestei politici demografice: valorificarea cât mai eficientă a resurselor naturale ale provinciei şi integrarea Bucovinei, cât mai rapid, în spaţiul de civilizaţie şi cultură austriacă. Este ceea ce menţiona Constantin Loghin, atrăgând atenția asupra pericolului din nordul Bucovinei, unde: „Inventați de austrieci încă de la 1848 ca un fel de contrabalansa împotriva elementului românesc prea puternic din Bucovina, sporiți din an în an prin necontenite imigraţiuni în mase din Galiţia, săltați în drepturi de guvernatorul Bourguignon, în special, și ceilalți guvernatori austrieci, conduși de transfugi români ca Coco Vasilco şi alții, rutenii sau ucrainenii, cum se complăceau a fi numiți, deveneau din ce în ce mai pretențioși și mai obraznici”.
Românilor li s-a impus ruperea legăturilor cu Moldova de orice fel, culminând cu cea pe linie bisericească, cu Mitropolia Moldovei, urmată apoi de secularizarea moşiilor mănăstireşti şi închiderea unor lăcaşuri monastice. Şi-au pierdut mare parte din drepturi în faţa noilor veniţi. Boierii rămaşi au fost într-o stare de letargie până la 1848.
Limba română a fost scoasă din şcoli la 1786 şi s-a făcut tot mai simţit un curent polon, cu o propagandă confesională intensă. O nefastă perioadă din istoria Bucovinei a fost încorporarea la Galiţia, când procesul de deznaţionalizare, de distrugere a tradiţiei româneşti, în special în sfera economicului, s-a accentuat. Limba română, deşi limbă a populaţiei majoritare, a fost exclusă treptat din şcoli, din biserici şi din instituţiile publice. S-a încercat chiar distrugerea monumentelor istorice, urmărindu-se ştergerea din memoria românilor a trecutului lor. Istoricul Ion Nistor a elogiat voinţa poporului român din Bucovina, care, în pofida greutăţilor prin care a trecut, a păstrat moştenirea strămoşească cea mai de preţ: limba, credinţa, datinile şi obiceiurile. Un rol însemnat au avut intelectualii români, proveniţi din rândurile poporului, ce au întreţinut vie conştiinţa naţională românească pînă la unirea cu România, la care ei au avut o contribuţie majoră. Un articol despre românii din Bucovina austriacă şi menţinerea identităţii româneşti, nu poate să omită amintirea lui Aron Pumnul, a boierilor Hurmuzachi, a lui I. Gh. Sbiera, T.V. Ştefanelli, Ciprian Porumbescu, Iancu Flondor, Ion Nistor sau Dimitrie Onciul. Cărturarii şi studenţii români au dovedit tenacei administraţii austriece că „homo bucovinensis” este parte a unei construcţii utopice, o Bucovină cosmopolită, cu 10 etnii şi 7 confesiuni, o „Elveţie a Orientului”. Un rol foarte important l-a avut „Societatea pentru cultura şi literaura română în Bucovina”, constituită pe modelul „Astrei” transilvane, şi societăţile studenţeşti „Arboroasa” şi „Junimea”, create după modelul „României June” de la Viena. La „Marea Serbare de la Putna” din 1871 au fost împreună gândind la hotarele vechii Dacii: Eminescu, Porumbescu, Slavici, Kogălniceanu, Xenopol şi încă alţii. Au gândit, au plănuit, au prevestit.
Caracterele identitare româneşti nu au putut fi şterse în Bucovina. Limba, credinţa, tradiţiile, istoria au fost păstrate, în ciuda vitregiilor vremii şi a nemerniciei oamenilor, de către ceea ce Gheorghe Brătianu numea „o enigmă şi un miracol” – poporul român! Dar al doilea război mondial a făcut ca Bucovina de Nord să intre într-un nou proces de slavizare, iniţiat acum de sovietici şi Stalin sau Hruşciov s-au dovedit mai eficienţi ca împăraţii habsburgi…
Prof. dr. Daniel DIEACONU
Un comentariu
Mai pe limba romana Satanele Austriece au început deznaționalizarea Bucovinei, lucru ce a fost continuat de rușii sovietici și astăzi de ukrainenii democrați! Adicătelea cum sa spun noi am fost, suntem și vom fi veșnic trădați și crucificați! Mai sa fie asta înseamnă democrație pe care eu unul nu pot sa o înțeleg!