Titlul ales este cel folosit de Preotul Mihai Mocanu în revista Mitropolia Moldovei din 1994. Și adăugăm un alt titlu al unui studiu al Elenei Istrăţescu în revista Valori Pătrăşcane din 2006: „Mitropolitul Visarion Puiu – un reper moral al spiritualităţii româneşti şi europene”.
Legăturile sale cu ţinuturile noastre sunt însemnate: Victor Puiu, pe numele său de mirean, s-a născut pe 27 februarie 1879, la Paşcani, tatăl său, Ioan Puiu, era fiul preotului Ioan Puiu din comuna nemţeană Girov, iar mama sa, Elena Mironescu, era fiica unor negustori din Roman. Primele trei clase le-a urmat la Paşcani, apoi continuă la Roman, după mutarea familiei sale în acest loc. Studiile le continuă la seminariile teologice din Roman şi Iaşi, apoi la Facultatea de Teologie din Bucureşti şi la Academia Duhovnicescă din Kiev şi ca student al Facultăţii de Drept din Bucureşti, Eminentul student Victor Puiu alege însă calea călugăriei. Lângă Schitul Vovidenia de la Neamţ a ridicat o casă la 1937 pentru tihna bătrâneţilor sale. Astăzi este casă-muzeu dedicată memoriei sale şi a scriitorului Mihail Sadoveanu, care a locuit aici după plecarea în exil a mitropolitului.
Victor Puiu a fost angajat încă din timpul facultăţii, în 1902 era copist la Administraţia Casei Bisericii, o structură administrativă din Ministerul Cultelor. Îşi amintea: „În acest început de viaţă zbuciumată mi-am dat licenţa în teologie, pe care mi-a tipărit-o ministrul instrucţiunii publice de atunci, Spiru Haret, drept răsplată pentru colaborarea literară ce o dam revistei întemeiate de dânsul – Albina”…
În anul 1905, a revenit la Roman, unde s-a călugărit şi a fost hirotonit diacon: „Aceştia au fost cei mai frumoşi ani ai călugăriei mele”. În 1907, a devenit bursier la Academia Duhovnicească de la Kiev. La întoarcerea în ţară, în iulie 1908, a fost trimis la Galaţi. Acolo, după o scurtă perioadă de slujire ca diacon la Catedrala Episcopală a Dunării de Jos, de numai două luni, a fost hirotonit ieromonah, la propunerea episcopului Pimen Georgescu. La 6 decembrie 1908, a fost hirotesit protosinghel, iar la 1 ianuarie, anul următor, arhimandrit, primind şi responsabilitatea de vicar al acestei Episcopii şi director al Seminarului „Sf. Andrei” din Galaţi (1909-1918). Mărturisea: „În timpul războiului (1916-1918) pe care l-am îndurat sub bombardamente de artilerie vrăjmaşă, am prefăcut şcoala în spital pentru militarii răniţi, în a cărui administrare lucram împreună cu mama”. În 1921, este numit episcop de Argeş, unde păstoreşte timp de doi ani: „Episcopia nu avea nici măcar o trăsură cu doi cai, cu ajutorul căreia să fac drumul până la gară şi îndeosebi vizitaţiunile canonice prin judeţe. În orăşelul mic al Curţii de Argeş şi pentru distanţa ce e între episcopie şi oraş, o trăsură trebuie vestită cu ore mai devreme. Din patru vizite canonice ni s-a cerut 400 de lei pe 24 de ore, iar în judeţe câte 700 de lei pe zi, salariul meu fiind de 4.000 lei lunar”.
În martie 1923, a devenit Episcop al Hotinului, unde munceşte cu vrednicie timp de doi ani. Aici a ridicat o monumentală catedrală episcopală cu hramul „Sf. Constantin şi Elena”, alte 70 de biserici în cuprinsul eparhiei, conduce restaurarea şi consolidarea a 397 de biserici, 52 case parohiale şi repararea altor 40, ridicarea unei frumoase reşedinţe episcopale la Bălţi, organizarea învăţământului teologic în Basarabia, triplează numărul de mănăstiri, impulsionează fără precedent tipărirea de carte bisericească, înfiinţează înstituţii şi ateliere pentru folosul bisericii, sprijină acţiunile filantropice şi culturale, acţiuni de ordin obştesc pentru îmbunătăţirea vieţii locuitorilor Basarabiei. Ca o recunoştinţă a meritelor sale pe multiple planuri, la 10 noiembrie 1935, Visarion Puiu a fost ales mitropolit al Bucovinei, cu reşedinţa la Cernăuţi. Are şi intervenţii politice: a impus în 1936 votarea unei legi prin care li se interzicea preoţilor să mai facă politică.
În 1939, în faţa războiului, Visarion Puiu trimite, la 14 septembrie 1939, prin intermediul Ambasadei Sovietice de la Bucureşti, o scrisoare personală adresată lui I.V. Stalin. Copii ale acesteia au fost depuse la Patriarhia Română, la Guvernul României, la Ambasada Germaniei şi a Italiei de la Bucureşti, direct la Vatican şi Ambasadelor Franţei, Elveţiei şi Marii Britanii. În scrisoarea adresată lui Stalin, Visarion Puiu acuza politica sovietică de lipsă a toleranţei religioase, persecutarea şi distrugerea Bisericii şi credinţei, de îngrădirea şi suprimarea libertăţilor religioase şi de îndepărtarea poporului, în special a tineretului şi a militarilor de la Biserica. Îi cere lui Stalin să pună de urgenţă capăt persecuţiilor religioase, prevestind totodată că un regim dur, nedrept şi nemilos cum este cel comunist din lipsa credinţei în Dumnezeu, va duce în final la prăbuşirea imperiului sovietic, sub o formă sau alta, căci poporul rus pravoslavnic şi credincios suporta cu greu lipsa religiei. 
Pentru o scurtă perioadă după 1940, mitropolitul Visarion a pendulat între reşedinţa sa de la Vovidenia şi Mănăstirea Cernica, dedicându-şi timpul scrisului şi corespondenţei cu personalităţi marcante din viaţa bisericească, dar şi politică.
La câteva zile după trecerea Prutului de către armatele române, mitropolitul Visarion Puiu adresează o scrisoare ministrului de interne, generalul Dan Popescu, prin care cere măsuri pentru „a tămădui toate scăderile administrative îndurate sub partidele politice române de ieri şi-ndeosebi, spre a trece poporul sub regimurile superioare din toate punctele de vedere dorite pentru viitor”. În 1942 Mitropolitul Visarion este numit şef al Misiunii Ortodoxe din Transnistria, devenind Mitropolit al Transnistriei. Sub îndrumarea sa, au fost trimişi în Transnistria sute de preoţi din toată ţara, dar mai ales din Basarabia, s-au redeschis zeci de biserici, au fost hirotoniţi ori repuşi la parohii preoţi localnici, s-a refăcut viaţa monahală, s-au tipărit cărţi de rugăciuni şi diferite broşuri pentru credincioşi.
După ce Misiunea din Transnistria ia sfârşit, în decembrie 1943, Visarion Puiu revine la casa de la Vovidenia, unde rămâne până în 1944. Întâmplarea a făcut ca ziua de 23 august să îl găsească la Viena, după sfinţirea unui episcop ortodox la Zagreb. Armatele sovietice ocupaseră România şi Ungaria şi întoarcerea în ţară era imposibilă.
A rămas în Austria până în toamna anului 1945, după care a plecat în Italia. După o ședere în Elveția, ajunge la Paris, înfiinţând prima Episcopie Ortodoxă Română din Occident. Din 1949 până-n 1958 a condus Arhiepiscopia Ortodoxă Română pentru Europa Centrală şi Occidentală, cu sediul la Paris. În iunie anului 1958, Mitropolitul Visarion se retrage din viaţa activă bisericească, iar la conducerea Eparhiei urmează Episcopul Teofil Ionescu.
În ţară, în mai 1945, Tribunalul Poporului din Bucureşti, cerceta activitatea mitropolitui ca şi „criminal de război”. De aici i se va trage caterisirea. Sub conducerea patriarhului Justinian Marina, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române îl scoate din rândurile clerului pe 28 februarie 1950.
În 1959, răspunzând cu umor scrisorii unui prieten din Germania scria: „Dar poate ai vrea să afli care mi-i sănătatea… ca într-o casă veche spre ruinare, geamuri sparte, bucătăria stricată, iar pereţii pe jos plini de igrasie…” 
La 10 august 1964 s-a stins din viaţă, în vârstă de 86 de ani. Nu s-au găsit la el nici măcar banii necesari pentru îngropare, dar locuitorii de acolo, vecinii, au acoperit trebuinţele. Ulterior, în 1992, a fost reînhumat în cimitirul Montparnasse din Paris. Pe lespedea de marmură, s-a săpat un vers dintr-un psalm „La râul Vavilonului, acolo am şezut şi am plâns…”
Pentru îndrăzneala de a-i fi trimis o scrisoare lui Stalin, în septembrie 1939, arătându-i nedreptăţile pe care le suporta Biserica Creştină, pentru lucrarea sa umanitară şi duhovnicească din Transnistria, a fost considerat trădător de neam, criminal de război şi condamnat la moarte de aşa-zisul Tribunal al Poporului din Bucureşti, sub acuzaţia că ar fi patronat la Odesa „acţiuni de teroare din Basarabia şi Transnistria”, făcându-se vinovat de dezastrul ţării.
La casa de lângă Schitul Vovidenia de la Neamţ, unde Visarion gândea să-şi petreacă zilele bătrâneţii, a zăbovit adeseori Sadoveanu şi a scris unele dintre cărţile sale. Visarion Puiu şi-a dorit să fie înmormântat aici, dar a murit departe de ţară. Asociaţia „Visarion Puiu”, condusă de pr. dr. Florin Ţuscanu, a avut mai multe acţiuni dedicate memoriei ilustrului ierarh şi o repatriere a osemintelor poate avea sorţi de izbândă prin efortul acesteia şi a sprijinitorilor ei.
Povestea lui Visarion Puiu este cea a mitropolitului român care a îndrăznit să-i scrie lui Stalin şi să încerce să-l convingă că biserica nu are frontiere. O poveste şi o personalitate marcantă a românităţii din tumultosul secol XX mai puţin ştiute. Ridicăm şi noi un mic prinos spre neuitare…
Prof. dr. Daniel DIEACONU
