Oricine face ceva, cât de mic, dar face, are parte şi de o cohortă de cârtitori. Unii care consideră că trebuiau băgaţi în seamă (şi nu au fost), unii care sunt împotrivă (din principiu), alţii care sunt şi ei împotrivă (prin definiţie). Luăm ca exemplu meciul de retragere al „Generaţiei de Aur”. Dănuţ Lupu, fotbalist talentat, dar care din cauza unor metehne nu a reuşit să dea adevărata măsură a talentului său, s-a exprimat foarte aprig pentru greşeala „neconvocării” sale. Uitând că nu cu multă vreme înainte ataca generaţia, care nu a fost de aur, pe Hagi care nu a fost rege, etc. Şi Gică Craioveanu a fost nemulţumit, dar mai moderat, cum îi este felul. Ionel Ganea s-a manifestat în modul specific şi dacă i-ar fi stat în putere ar fi chelfănit câţiva, cum o făcuse în trecute vremuri, printre victime fiind şi Stelea, nefiind impresionat de porecla acestuia de „Arnold”. Dincolo de toate, a fost un eveniment care a strâns laolaltă o mulţime de nostalgici. A fost un spectacol reuşit şi o bună punere în valoare a unui PR profesionist. Gică Popescu a răspuns diplomatic: au fost chemaţi cei strâns legaţi de evenimentele de acum 30 de ani, plus câţiva mai tineri să poată duce meciul. Ca să fi mulţumit pe toţi era nevoie de încă 50 de convocări. Dintre cei care au obţinut calificarea în 1990 la Coppa del Mondo sau artizanii dintr-un deceniu ceauşist al unor mari rezultate la echipele de club. Desigur ar fi trebuit atunci să apară şi Rednic, Andone, Mateuţ, Cămătaru, Lung etc. şi într-o comemorare – Michael Klein. Un Sabău şi un Gâlcă au arătat că se poate juca (Sabău născut în 1968), iar Karagounis trebuia anunţat că e meci de old-boys, mare noroc de schimbare…
Un altfel de neconvocat este Mitriţă, cu siguranţă un talent deosebit, cu pedigree, cu educaţie fotbalistică bine făcută. Dar, deşi fostul elev al lui Hagi, seamănă mai mult cu Lupu. Sau cu Dobrin. Şi e păcat că un artist adevărat a fost lăsat acasă şi un cărător de pian i-a luat locul. Şi fotbalişti de ultimă pasă nu prea avem. Nici care să scoată printr-un dribling fin un adversar sau doi din joc. În 2016, tot un Iordănescu l-a ţinut pe tuşă pe Sânmărtean, care în ceva mai mult de jumătate de meci a avut mai multe driblinguri decât toţi fotbaliştii români în două meciuri… Angelo Niculescu l-a ţinut deoparte pe Dobrin, dar au fost acolo Dembrovschi, Dumitrache, Dinu, Lucescu, Neagu… Anghel Iordănescu l-a trimis pe un puţin supraponderal Alibec. Acum Alibec este prieten cu cântarul şi nu putem zice că nu ştie fotbal. Edi Iordănescu riscă, dar, nota bene, îşi asumă alegerile. Îşi va asuma şi eşecul sau, de ce nu – succesul. Iar românii, mari pricepători la fotbal, se vor lamenta cu patetism, cu furie sau aplomb şi bucurie. Dar aşa cum 50.000 de oameni s-au bucurat pentru fapte fotbalistice din trecut, de ce să nu sperăm că ne vor bucura reprezentanţii aleşi ai fotbalului românesc de azi? Şi românii anului de grele cumpene electorale ar avea nevoie de astfel de bucurii, care par mai realizabile decât multe altele. Şi cât de frumoasă ar fi din nou o Piaţă a Universităţii plină ochi care să strige într-un glas: „Hai România!” (Daniel DIEACONU)
