„Atunci au fost vremuri grele, grele. Care au fost înaintea mea au suferit şi mai rău. Le-am prins pe toate. De asta îți spun că după socotelile mele, după cât judec eu, acum la noi în țară e un colț de rai” – Aftanase Pipirigeanu, 96 de ani, din Poiana Largului

Povestea unui nonagenar de pe Valea Muntelui care a trăit pe rând perioade de sărăcie, deportare, război, foamete, stagiu militar în condiții foarte grele, apoi viața cu mari lipsuri din timpul regimului comunist, revoluția din 1989 și regimul actual zis democratic. O viață de om, de la timpul copilăriei sale, mult diferită față de cea de astăzi, cu o imaginea a lumii satului de pe Valea Bistriței din perioada interbelică.

”Oamenii nu se duceau toți la biserică, n-aveau cu ce se îmbrăca!”

„Eu mă duceam pe la casele oamenilor când eram mic, aduceau femeile pădurețe de prin țarini, știi că sunt meri sălbatici prin țarină. Le puneau în groapa cu cartofi. Și ziceau copiii: «mamă, când umbli la groapă?», «Să se facă primăvară». Trebuia să mănânci pădurețe din acelea, rele. Acum sunt mere bune, mă uit la mine că am pus hultoane multe. Putrezesc acolo. Așa ca pumnul, putrezesc acolo și atunci le mâncai pe cele sălbatice. Acum e viața rea? Nu, e rai. Atuncea oamenii nu se duceau toți la biserică, n-aveau cu ce se îmbrăca. Zicea unul către altul: «Măi, dar de ce nu mergi la biserică?» «Aș merge, măi, dar n-am cu ce mă îmbrăca». Femeia cu ce să îmbrace 5-6 copii și cu ei doi 7-8? Câte cămăși trebuia să faci? Câtă pânză îți trebuia? Câte sumane? Hai că sumanul nu-l purtai doar un an, ținea 3-4 ani, dar pantalonul? Sau cioarec era atunci, cioareci se purtau. Mai era vorbă să le facă la copii izmene să poarte pe sub pantaloni? Pantalonașii pe durligi, de aceea îți spun că făceau rană, toți copiii plângeau, mergeau pe drum crăcănați, că-i rodea. Și cu opinci sparte. Era opincă din piele de vită. Cât ținea aceea? Când se uda era gata. Nu purtai nicio săptămână și altele. Jupeau oamenii porcii, ca să ia pielea să facă opinci la copii. Jupeau vițelul, pielea o dubeau acasă, o prelucrau și făceau opinci. Nu erau. Și dacă erau, erau scumpe, n-avea cine le cumpăra. Erau oameni care vindeau o vacă și făceau câte o pereche de ghete, lui și femeii. Dar le luau numai la biserică sau la o nuntă, când se duceau undeva la o petrecere le purtau. Le țineau o viață. Știu că erau copii din aceștia, îmbrăcați vai de capul lor, le cumpărau părinții câte o pereche de papuci, nu știu, erau de gumă. Drumurile nu erau asfaltate, erau prunduite. Și mergeau copiii pe margine, unde creștea iarbă. «De ce mergi pe acolo?» «Aș merge pe drum, dar mă tem că se rup papucii sau opincile și nu mai am». Adică purta frică copilul că pe urmă umblă desculț, mergea pe iarbă. Deci astea sunt lucruri de când lumea. Adică ți-am adus la cunoștință cum a trăit lumea în trecut și cum e astăzi. Astăzi e rai. Atunci mâncau lupii câte o oaie pe deal la stână și rămânea lâna pe câmp. Se duceau femeile și o strângeau, o spălau, o torceau și făceau suman. Făceau suman, făceau obială, făceau pantalon.”

”Să fie ceva să mănânci. Acum e destul, e rai!”

Și alimentația era foarte diferită de cea de astăzi, iar unele moduri de preparare a alimentelor nici nu mai există: „Când eram copil așteptam Paștele, era cea mai mare sărbătoare din cursul unui an, Crăciunul și Paștele. Fiindcă nu era hrană și cât era oleacă posteau copiii în postul mare. Și strângeau, dacă aveau o vacă cu lapte făceau oleacă de brânză, făceau lapte acru ca să aibă în continuare să dea la copii de mâncare. La copii ce era mâncare de post: pe timpul acela nu prea erau hultoane, puține ici colo. Erau peri naturali, meri naturali. Și erau peri care făceau pere și oamenii uscau pere în cuptor, făceau focul și uscau pere. După ce se uscau le luau și le puneau într-o bărbânță sau într-o ladă și le aveau acolo uscate. Și în post, de aceea îți spun, uscau pere, uscau cireșe, uscau vișine, mere. Pe mere le spintecau în 2 sau în 4, cum era de mare mărul, și puneau cu acul cu ață și făceau șiraguri, pe care le puneau afară pe o grindă. Se puneau muște pe ele acolo, că erau dulci, până se mai uscau. Dar când le puneau la mâncare la fiert le spălau înainte într-oleacă de apă caldă într-o covată, le spălau în două ape sau cât vrea femeia aceea și le punea la fiert și mâncai pere uscate cu mămăligă, pere uscate fierte. Și pădurețe. Din pădurețe mai făceau oamenii must. Pădurețe uscate, tot așa le spălau și le puneau cu tot cu șirag într-un butoi, un vas de lemn. Și puneau acolo oleacă de apă caldă, nu fierbinte, caldă. Și lăsau acolo o săptămână, două și se făcea un must! Știu că făcea mama și când scoteai de acolo mustul acela nu ziceai că nu e vin. Știu că veneau sărbătorile Crăciunului și scoteam de acolo și dădeam la urători. Da, era must de pădurețe, era mai bun ca vinul. Și mâncai pere uscate și fierte, dulci, bune. Poame uscate, făceau pomii poame, acum pomii aceștia sunt 10-12 ani de când nu au făcut nicio poamă, nimic. Atunci se rupeau de poame. Se uscau pe leasă. Am leasă, făcută din nuiele de tufă, cusută cu cuie. Înainte nu erau cusute cu cuie, că nu erau, împleteai. Și puneai împrejur niște scândurele și deasupra capac, făceai o groapă și pe ea o puneai pe niște bețe, făceai o groapă mai largă decât leasa și un gârlici unde făceai focul. Se ducea căldura pe gârliciul acela sub leasă. Și se uscau mere, pere, cireșe, ce puneai acolo. Și fierbeau oamenii cireșe, mere, pere, dădeau la copii să mănânce cu mămăligă. Dacă nu era altceva? Tu te gândești, dacă erau în casă 7-8, cam așa era pe vremuri, în toată ziua ce le pui de mâncare? Deci era problema hranei. De îmbrăcăminte se plângeau oamenii, dar când venea vremea să-ți fie foame lăsai tot deoparte să mănânci ceva, nu? Nu mai ziceau copiii că «asta nu-mi place sau cealaltă e așa». Să fie ceva să mănânci. Acum e destul, e rai.”

Cumătră, ai fiert cămășile?

Chiar o activitate obișnuită de astăzi, cum e spălarea hainelor, în vremea copilăriei lui Aftanase Pipirigeanu era un lucru foarte anevoios: „Când spălau femeile, dacă erau mulți în casă, fierbeau hainele în ciubăr. Era făcut mare, lat și la fund avea o gaură, băgai un par și împrejur puneai cămășile. Și afară acolo era cazanul cu leșie. Leșia ce era: apă cu cenușă. Dar întâi fierbea cenușa, făcea leșia și scurgea leșia într-un cazan și cenușa o arunca. Dar leșia aceea era lucie, aia era în loc de săpun. De aceea zicea: «Cumătră, ai fiert cămășile?» «Nu am cenușă». Nu din orice lemn era cenușa. Cenușa era numai din lemn de paltin, de tufă de alun și de fag. De brad nu era bună cenușa, se făceau cămășile roșii, se făceau rău. Și făceau leșia și leșia aceea o strecurau, o luau, o lăsau să se limpezească și o puneau în cazan și cu aceea fierbeau cămășile în ciubăr. Fierbea cazanul cu leșie pe pitrostrii pe foc și când clocotea apa aceea luau cu o oală și puneau în ciubăr. Așa fierbeau cămășile în ciubăr cu uncrop din acela. Curgea pe dedesupt, iar puneau în cazan, se înfierbânta apa, o puneau din nou și puneau de 3-4 ori așa și fierbeai cămăși. Nu le fierbeai în cazan, le fierbeai în ciubăr cu leșie de aceea opărită. Așa era, fiindcă nu era săpun. Făceau oamenii din resturi. Tăiau porcul sau beleau un vițel. Nu-l aruncau, nu-l dădeau la câini. Îl luau și-l făceau săpun. Fierbeau carnea, puneau sodă caustică. Soda caustică de multe ori era vărsată, ca gheața așa era. Te duceai și luai 1 kg sau cât trebuia, știau femeile cât pui la câtă carne și făceau săpun din carnea aceea, puneau sodă caustică de aceea. Făceau săpun și aveau cu ce spăla cămăși. Nu era de cumpărat săpun. Cămășile erau din cânepă. Care avea bani să cumpere bumbac, urzea și punea băteala de cânepă. Care nu, urzea fuior și bătea câlți. Făcea cămașă. Ziceau bărbații: «dacă agăț într-un copac cu cămașa stau colo spânzurat, nu se rupe pânza», pânza aceea că era tare. Când a ieșit pânză de astălaltă, pe care o făcea statul, asta era putregai, se rupea. Și așa a fost viața. Acum este rai. Ți-am mai spus, îți mai spun vorba asta.”

Pentru cineva care a trăit toate greutățile vieții, viața de acum este, cum spune de mai multe ori, un rai. Este drept că la vârsta lui nu are de-a face cu împrumuturi la bănci, cu șomajul, cu lipsa locurilor de muncă și nu se mai gândește să caute un loc de muncă în Uniunea Europeană în care s-au mutat milioane de români. Tot în căutarea Raiului.

C.T. STURZU