Ioachim Botez este un scriitor puţin cunoscut în Neamţ şi la fel de puţin cunoscut şi în zona în care s-a născut şi ne referim aici la munţii Neamţului. Mult prea puţin dacă ţinem cont de valoarea sa culturală. A fost un scriitor-călător, un „vagabond”, pornit în lume dintr-un sat de pe malul Bistricioarei, un fel de Panait Istrati al Moldovei de sub munte.
A văzut lumina zilei în comuna Bistricioara de atunci, în satul Grintieş, la 13 iunie 1884, tatăl său fiind un fel de brigadier silvic („feşter” – „şef de pădurari”) pe moşia familiei Sturdza, care deţinea în acele vremuri cele mai multe dintre pădurile locurilor. Pe atunci Grinţieşul era o localitate de graniţă, la capătul satului, la Prisecani, era graniţa, cu vamă, cu pichete de grăniceri de o parte şi de cealaltă. Pe valea Bistricioarei se trecea în Imperiul Austro-Ungar.
Pădurile erau ale boierilor, pământ pentru agricultură era puţin. Traiul omului din munte era greu. Familia sa nu o ducea prea bine şi a părăsit locurile în urma unui incendiu al casei părinteşti, mutându-se la Bucureşti, sperând la o viaţă mai bună. Tânărul Ioachim are aplecare spre învăţătură, studiază inclusiv la Liceul „Cantemir Vodă”, pe care însă îl părăseşte, devenind învăţător suplinitor în comune din jurul Bucureştiului. O scurtă perioadă a fost „gardian mâzgălitor de catastife la închisoarea Văcăreşti”.
A absolvit Facultatea de Litere şi Filosofie din Bucureşti şi îl aflăm apoi reîntors pe meleaguri nemţene, profesor la Liceul „Petru Rareş” din Piatra Neamţ, unde scrie frumos pentru „anuarul” şcolii. Activează şi la alte licee din ţară: la Piteşti, Mizil, Buzău, Olteniţa sau Suceava. Un adevărat globbe-trotter.
Între cele mai importante scrieri ale lui sunt „Însemnările unui belfer”, volumele I şi II, cu această carte reţinând atenţia criticilor literari Pompiliu Constantinescu şi Eugen Lovinescu (ultimul îl considera „mare prozator în devenire”), apoi publică „Schiţe şi însemnări din şcoala de ieri şi de azi”; „După o jumătate de veac”; „De azi şi de demult”; „Prin Bucureşti odinioară şi astăzi” şi mai multe traduceri.
Scriitorul nemţean Nicoale Sava considera că „editurile nemţene şi-ar face un gest de onoare în a reedita măcar cea mai importantă carte a sa, Amintirile unui belfer”. Subscriem.
Prezentăm un mic fragment dintr-o scriere a sa, „Pe Bistricioara”: „Bistricioara este un râu vijelios de munte, ce se rostogoleşte printre stânci sterpe şi plaiuri înflorite; iar dacă dă ocol Ceahlăului, merge de se îngemănează cu apa mare a Bistriței care, după cea a lordanului, întrece în repejune toate revărsările pământului. Acolo, pe malul râului acela cu pietricele albe la fund ca nişte ghiocei, a fost să văd lumina zilei într-o marţi, când oamenii îmbrobodiți la minte socotesc că ar fi trei ceasuri rele. Ba a fost sorocul şi în a treisprezecea zi a lunii lui Cireşar, despre care babele de la Grințieş bănuiau că ar fi o zodie vrăjmaşă, cea a racului, fără spor şi noroc la drumul vieții. Soarele de vară scăpăta dincolo de arşițele pălite ale Prisăcanilor (…) Am fost botezat cu apa rece ca sloiul de gheață în râul neastâmpărat al Bistricioarei. Un pădurar şi un plutaş, Vasile Agafiței, au iscălit trăgând cu degetul în condica pruncilor, drept mărturie. Naş mi-a fost un italian bărbos, meşter în zăgăzuirea puhoaielor de munte. Naşa, femeie din Tulgheş, îmi spunea în graiul său repezit: Draga gyarmekem! … Draga gyarmekem! …
Naşul mă lua adesea în brațe, mă gâdila pe obraji cu barba lui stufoasă ca un brustur, îmi punea între buze luleaua afumată şi mă îndemna râzând:
– Cionca, cionca, bimbo! …
Poate că de aceea nu am deprins patima fumatului.
Bănuiesc, însă, că aplecarea spre călătorii pe plaiuri şi coclauri de la locul naşterii mele mi-a rămas. Când vara se călătorea de mult şi frunza fagilor prindea rugină tot mai aprinsă, când cucuvelele și huhurezii se auzeau noaptea tot mai rar prin cotloanele de nepătruns ale pădurii, când urşii, viezurii, aricii, melcii începeau a-şi căuta adăpost de iarnă, lupii ieşeau din hățişurile de peste drum de locuința noastră, treceau Bistricioara, se opreau la fereastra căsuței de bârne, mă priveau cum stam fără teamă în leagăn, plimbându-şi limba ca fierul încins peste botul sur. În miez de iarnă, dezghețau cu suflarea lor caldă pojghița de gheață a gemulețului… Ar fi mâncat carne fragedă, de lapte… Într-o noapte cu viforniță cumplită, au căsăpit noatenul lui Șovargy în grajdul din fundul ogrăzii noastre. Eu, însă, am scăpat de dihănii.
Am început a umbla în picioare şi a alerga prin otava înflorită de pe malul Bistricioarei cu Pliton, câinele de vânătoare cu urechi mari şi moi, cum e catifeaua. Și mare haz am făcut bătând din palme, când am văzut cum cloşca noastră a rămas singură cloncănind pe mal, iar puii ei şi-au luat drumul pe apa râului ca o oglindă călătoare. Clocise într-o scorbură ouă de raţă sălbatică. Aşa, ca puişorii ceia, aveam să-mi iau şi eu zborul în lumea largă.” (Ioachim Botez, Schițe și însemnări din școala de ieri și de azi, Ed. de stat pentru literatură și artă, Bucureşti, 1955).
A decedat la 12 iunie 1956, la 72 de ani fără o zi, la Bucureşti. Îl readucem prin acest articol în marea poveste a Grinţieşului, în marea poveste a munţilor Neamţului!
Prof. dr. Daniel DIEACONU
