Pe lângă europeanul de fotbal, 2024 este și an olimpic, Parisul fiind magnetul atenției tuturor iubitorilor de sport timp de aproape o lună. În tot vârtejul afferent mega‐evenimentului sportiv (organizare, securitate și câte mai sunt), o secțiune din vizualul manifestării este dedicat gloriilor olimpice cu valoare iconică, unde Nadia Comăneci are un print uriaș pe o fațadă centrală, fiind prima performeră ce a depășit așteptările tehnicii, setată până atunci până la 9.99, dar nicicum pentru 10. Săracu` computer a dat și el ce a putut pentru perfecțiunea Nadiei, celebrul 1.00 fiind de pomină, nici acum nefiind sterș din memoria celor ce au vizionat acele clipe. Aveam 10 ani. Mergeam spre gimnaziu.
Puțin mai încolo, în delirul anilor `85-`89, un banc , care a făcut furori, îl poziționa pe Ceaușescu în istorie ca om politic contemporan cu Nadia, Hagi, Lăcătuș, Dobrin și alte stele ale sportului de la noi. Capitalul de imagine uriaș adus de cei pomeniți și mulți alți pe care îi știți și prețuiți, nu poate fi cuantificat în bani. Simpatia, respectul ori admirația pentru noi, românii, cucereau culmi greu de atins. Mergeai în SUA, vorbeai de Nadia, lumea îți zâmbea. Chiar Trump a invitat‐o într‐un reality show, la decenii distanță de momentul Montreal `76. Și azi, dacă mergi în Istanbul și pomenești de Hagi, lumea te simpatizează. În Germania, Țiriac se pronunță cu mult respect, iar la Paris, Năstase este încă un nume greu, fapt certificat de fii‐sa, care se simte deosebit de mândră că lumea vorbește încă despre primul număr unu mondial în sportul alb.
E limpede. Imaginea nației se face și cu bani, dar mai ales cu efort. Trudă. Muncă. Substantive desuete azi. După decenii în care contemporani de ai noștri au fost obiectul muncii pentru oamenii legii din toată lumea, îngrozind oameni pașnici și opinii publice, faptul că încă mai suntem în amintirea publicului și din alte perspective este uluitor și confirmă calitatea simbolurilor cu care am ieșit în lume. Dracula și celebra frunză a doamnei Nuți, ciorba de burtă și mititeii n‐au avut hazul de a repara ceva, ci doar de a umple niște buzunare. Totuși, am cucerit inimile nemților prin calitatea suporterilor de la recentul european, românii arătându‐le tuturor că știu să se bucure de sport și de spectacolul oferit. Au băut, glumit, dansat, cântat alături de alți europeni, efervescența prezenței lor fiind un tonic pentru amorțita rigoare germană și nu numai.
Și‐n toată imaginea asta, pentru care MAE nu are nici un aport (chiar așa, cine mai e la Externe acum?), toate ecranele din Europa s‐a umplut de cămeșa 7XL a eurodeputatei trimise de partidul domniei sale la Bruxelles, urlând din toți rărunchii, ceea ce scrie și pe dolarul american In God we trust. Cu icoana în mână și un arsenal de accesorii pentru ornarea momentului. Grotescul, ridicolul, mitocănia au fost prezente în mai multe fluxuri de știri, atribuite, nu atât doamnei în cauză, cât eurodeputatei de România. În mod normal, și cred că așa va fi, doamna va fi izolată, cel puțin mediatic, prin prisma faptului că politica locului nu înghite mahalagismele și nici exaltările ori istericalele din sfera sindromului LADP. Este altă ligă.
Dar trebuie să acceptăm realitatea că s‐a cam pierdut un vot care ar fi fost folositor în vreo speță, iar noi rămânem cu rușinea de a parcurge aceleași vremuri cu cea care folosește abuziv sintagma S.O.S., dar nicicum ca semnal, cum este percepută la nivel global (S.O.S. – Save Our Souls). Jenant, ridicol, odios. Și primește o căciulă de bani. Lunar. Pentru ce?… Pe mai încolo.
GD Patraucean
