Imaginea „celuilalt” a fost o preocupare pe care au avut-o din vechime popoarele, atunci când au intrat în contact cu străinii, atunci când au călătorit, când au descoperit noi teritorii sau atunci când străinii au venit în ţara lor. În lumea veche românească cu „străinul” românul a intrat în contact la el acasă şi imaginea „celuilalt” a fost ilustrată în special de cultura tradiţională populară, unde s-a creat „străinul sterotip”, o sumă de clişee, de ierarhizări a acestor clişee, de la pozitiv spre negativ.
Pentru a contura un portret magico-mitic al „ţiganului”, aşa cum apare în lumea veche românească, trebuie să începem cu etnogonia. Referitor la naşterea acestui popor s-au născut mai multe mituri create de către romi sau de către cei cu care au intrat în contact. Un mit al romilor din Transilvania spunea că Dumnezeu a făcut omul din lut şi l-a pus la cuptor. L-a ţinut prea mult şi a ieşit negru – strămoşul negrilor de astăzi. A mai încercat odată şi androidul a fost ţinut prea puţin şi a ieşit alb şi palid – strămoşul albilor. A treia oară a reuşit, omul era auriu, copt şi bronzat – strămoşul „ţiganilor”.
Robia „ţiganilor” s-ar fi datorat lui Ham, fiul lui Noe, blestemat de tatăl său că a râs pe seama goliciunii sale în timp ce dormea sub influenţa unei băuturi alcoolice. Una dintre vechile legende româneşti etnogonice prezintă originea „ţiganilor”, plasând acţiunea mitică în timpul patriarhului biblic Noe. Se spune că acesta a simţit tovărăşia Dracului: a fost primul om beat. Într-o zi, sub influenţa alcoolului, a adormit într-un colţ de grădină într-o poziţie jenantă. Unul dintre feciorii lui îl „muruieşte” cu o balegă şi se ascunde în tufiş. Celălalt fiu al lui Noe, serios, respectuos, îl spală şi-l acoperă cu frunze. Cel poznaş iese din tufiş şi încep să se certe. Noe se trezeşte şi află păţania: „Aşa să se facă pielea ta cum era balega cu care m-ai murdărit, iar tu să ajungi de râsul tuturor, aşa cum ai vrut să-ţi baţi joc de mine”.
În mai multe texte vechi româneşti sunt prezentate şi darurile divine ale fiecărei etnii, creându-se atât hetero-stereotipuri cât şi auto-sterotipuri. Ele au pătruns şi în literatura cultă. În Baltagul lui Mihail Sadoveanu se arată că „Dumnezeu după ce a alcătuit lumea a pus rânduială şi semn fiecărui semn”. „Ţiganul” a primit ca semn distinctiv cetera.
Despre romi s-a spus din vechime că sunt urmaşi ai vechilor egipteni, cei cunoscuţi ca ştiutori ai unor ştiinţe oculte, a numeroase vrăjitorii. Este o credinţă medievală, dar care a trecut peste secole. Deşi în lumea ştiinţifică şi culturală a secolului al XIX-lea s-au făcut cunoscute studiile ce demonstrau originea indiană, ipotezele că ar fi fost de origine egipteană s-au menţinut, atât în spaţiul românesc, cât şi în afara lui. Spre exemplu, Alecsandri spunea că “ţigăncile sunt foarte ghibace în tot soiul de vrăjitorii şi de descântece de deochi, de serpe, de dragoste… Aceste taine au fost introduse în ţările aceste odată cu venirea ţiganilor şi după părerea mea ele nu sunt altă decât nişte slabe şi proaste rămăşiţe ale acelei ştiinţi oculte care era atât de dezvoltată la vechii egipteni”.
La Braşov, în 1416, oraşul acordă bani şi provizii „seniorului Emaus din Egipt şi celor 120 de însoţitori ai săi”. O familie de nobili dăruia 40 de berbeci „sărmanilor pelerini din Egipt”, care spuneau că se întorc de la Ierusalim. Într-o lume medievală religioasă şi superstiţioasă, prezentarea lor ca pelerini care se întorceau din Ţara Sfântă nu putea fi decât folositoare. În vestul Europei, „ţiganii” s-au prezentat ca „egipteni”, fiind consemnaţi în documente de la începutul secolului al XV-lea. Nu e de mirare că până în zilele noastre ţiganii sunt consideraţi un fel de vrăjitori: ar fi fost urmaşii egiptenilor, erau străini şi le apăreau românilor ca fără credinţă creştină (deşi ţiganii au fost foarte adaptabili în a prelua credinţa celui majoritar într-un teritoriu sau altul). „Ţigăncile” mergeau din casă-n casă cu ghiocul erau considerate ca având darul prezicerii şi nu puţine erau femeile măritate sau fetele tinere care le ascultau profeţiile. Se spunea că ţiganii ştiau să „întoarcă ploile”, mai ales cărămidarii, care aveau nevoie de soare pentru a usca miile de cărămizi de lut. Când seceta se prelungea, şatrele de cărămidari erau alungate de către săteni care-i considerau vinovaţi pentru lipsa ploilor. Un octogenar povestea că ploaia era „întoarsă” de cea mai bătrână dintre „ţigănci” cu roua pe care o culegea din iarbă.
Dacă la portretul „evreului imaginar” s-a adăugat încă din Evul Mediu sintagma „vine jidanu’ cu sacul”, datorată şi credinţei infanticidului ritual, dar şi a faptului că evreii au fost pentru mult timp şi mulţi dintre ei negustori şi meşteşugari ambulanţi, boccegii, care străbăteau sate cu strigătul arhicunoscut: „Hai marfă!”, din perioada interbelică această trăsătură s-a translatat şi portretului „ţiganului imaginar”. Era „străin”, era considerat vrăjitor şi devenise şi el negustor ambulant. Pentru mulţi dintre copiii din munţii Neamţului ţiganul a fost „sperietoarea”, a fost „bau-bau” şi această credinţă s-a păstrat până în zilele noastre. Elias Canetti, care a copilărit la Rusciuc într-o comunitate de evrei sefarzi, mărturisea: „Credeam că („ţiganii”, n.n.) fură copii şi eram convins că au pus ochii şi pe mine. (…) Pe umerii multora dintre ei se legănau saci şi eu nu mă puteam uita acolo fără să-mi închipui că în ei erau copii furaţi”.
Se spunea că în neamurile romilor vrăjile şi leacurile ancestrale erau împărtăşite din generaţie în generaţie. Un bărbat din Grinţieş povestea că a fost ars foarte tare la o mână pe când lucra la un gater. A fost tratat de o tânără căldărăriţă cu un leac („ir”) tradiţional, o alifie făcută din mai multe ingrediente numai de ea ştiute. Pe locul cumplitei răni n-a mai rămas nici măcar o cicatrice. Flăcăul (cam tomnatic la acea vreme) a primit promisiunea că va fi cununat de „ţigancă” dacă se însoară şi dacă îi este „legată cununia” îl va ajuta s-o desfacă.
O altă credinţă magico-rituală prezentă în spaţiul românesc este cea a zidirii unui străin în zidul unei construcţii importante care se făcea, dar apare sub o formă îmblânzită faţă de alte ţări est-europene: îngroparea umbrei străinului. Se zidea o sfoară de lungimea umbrei persoanei simbolic sacrificate. Se considera că odată cu săvârşirea clădirii, omul va muri şi se face stafie. Constantin Matasă, la începutul secolului al XX-lea, afla de un moş Ciucanu din satul Schit despre o astfel de practică rituală la construirea Palatului Cnejilor. Cei simbolic sacrificaţi erau „robi ţigani” ai boierilor Cantacuzino şi spunea bătrânul că prin castel bântuiau stafiile acelor robi.
Naştere, căsătorie, moarte… trei mari evenimente care definesc viaţa omului. Nici la romi nu putea fi altfel. Romii sedentari îşi făceau înmormântările la fel ca cele ale neamurilor creştine pe lângă care trăiau. Dar morţii lor nu erau îngropaţi în cimitirele celor „slobozi”, ci în locuri diferite, dincolo de cimitirele satelor. În vechile documente se vorbea despre „cimitirul robilor”.
„Ţiganul de cort” care este aproape de moarte este scos în aer liber, considerându-se o fărădelege să moară în cortul în care a vieţuit. Dacă s-a întâmplat să moară în cort, acesta este ars, în afara unor lucruri de valoare (argintăria, acte, fotografii), iar dacă a murit în căruţă, aceasta este degrabă vândută. Dacă moartea s-a întâmplat într-o călătorie, în lungile lor peregrinări, mortul este îngropat la marginea drumului, fără măcar o cruce la căpătâi. Dacă se reîntoarce pe acel drum, păstrează acolo un moment de reculegere.
Credinţa în strigoi este foarte puternică; pentru a se feri de ei, vor pune pe morminte spini, astfel să-l împiedice să iasă din groapă. În Occidentul Europei, ca şi în spaţiul românesc de altfel, exista tradiţia la romi de a-şi îngropa morţii cu lucrurile lor dragi: harnaşamentul, instrumente muzicale, o credinţă veche care vine din Orient, adusă poate chiar de ei. O altă frică a ţiganului, care naşte şi astăzi ilaritate, este cea de iepuri (în special cei albi), numiţi de ei „şoşoi”.
Un bătrân se întreba retoric: „Ai văzut vreodată mormânt de corturar în cimitir sau curte de biserică?! Sigur nu, şi eu am auzit când eram mic că aceşti ţigani îşi mănâncă morţii…” Se spune că la „ţigani” morţii sunt temuţi, devin tabu, asta şi din frica de strigoi. Supremul lor legământ e jurământul pe mort în faţa vieţii şi a oamenilor. Dacă la creştini, şi mai ales la români, legătura cu morţii este una puternică, presărată cu praznice, pomeniri, dezgropări etc., la romi odată cu moartea s-a lăsat un paravan între cei morţi şi cei vii. Morţii cu morţii, viii cu viii… Cei vii lăsau în urma lor morţii de-a lungul drumurilor ce le-au străbătut, uitarea lăsându-se asupra lor…
Prejudecăţile românului în ceea ce-l priveşte pe „celălalt”, pe „străin”, au fost numeroase în lumea veche românească şi multe dintre ele persistă şi astăzi…
Prof. dr. Daniel DIEACONU
