Protagonistul articolului nostru a fost unul dintre marii prieteni ai poporului român în perioada „deşteptării naţionale” şi care a avut de suferit de pe urma represiunii autorităţilor, în special la cererea puterii protectoare – Rusia. În 1829, a ajuns în Ţara Românească eroul nostru, un tânăr francez Jean-Alexandre Vaillant, cu nume predestinat de „viteaz”. Avea 25 de ani, era profesor, era pasionat de istorie şi lingvistică, cu elanurile romantice revoluţionare ale epocii. Faptul că a trebuit să se autoexileze din Valahia şi să se îndrepte spre Moldova, ne-a oferit nouă, nemţenilor cu drag de istorie, nişte pagini de mare valoare. Despre scrierile sale ce ilustrează Neamţul, a realizat un frumos studiu Constantin Turcu şi îndemnăm spre lectura sa.
A venit în Ţara Românească ca profesor particular în familia marelui ban Gheorghe Filipescu, dar J.A. Vaillant a devenit curând un ctitor de învăţământ bucureştean, în primăvara lui 1830 el a întemeiat în Bucureşti o şcoală în limba franceză, iar din 1832 a modernizat Colegiul-internat „Sf. Sava”, a cărui direcţie i-a fost încredinţată. Şcoala de la Sf. Sava a devenit un centru de răspândire al idealurilor marii revoluţii franceze: „demnitate, libertate, egalitate”. Şi a deranjat pe reprezentanţii puterilor suzerane şi protectoare, astfel, în 1835, consulul rus a cerut ca Vaillant să fie îndepărtat. Mai mult, Vaillant s-a implicat în frământările politice, a fost partizan al Partidei Naţionale a lui Ion Câmpineanu (1838), ce adoptase şi un act „de unire şi independenţă” ce viza ieşirea de sub protectoratul rus şi suzeranitatea otomană, iar apoi între complotiştii societăţii secrete înfiinţate şi conduse de Dimitrie Filipescu, şi toate acestea i-au atras în 1840 ostilitatea autorităţilor şi autoexilarea în Moldova.
A fost silit să părăsească pământul românesc, dar a rămas, de departe, un mare prieten al românilor. Prezentăm câteva fragmente din scrierile sale, începând cu Piatra-Neamţ: „Aşa înghesuită cum trebuie să fi fost odinioară antica cetate Petrae Dava, merită s-o vizităm cel puţin o oră. Îmi place poziţia ei – la poalele munţilor, pe malurile stâncoase şi sălbatice ale unui râu repede. Îmi amintesc de Romula de pe Olt. Dar n-aş da Bistriţa aceasta nici pentru Prahova Comarnicului. Asachi a clădit aici o fabrică de hârtie, pe care o cercetez cu atât mai multă curiozitate, fiindcă ştiu că este unica instalaţie în acest gen, în Principate. Va ţinea însă piept concurenţei austriace? Timpul ne-o va dovedi (…) Până una-alta, hoinărind prin oraş, mi-am făcut proviziile şi mi-am căutat o călăuză. Se găsesc zeci! Mie mi-a trebuit numai una, pe care am şi arvonit-o. Mai mult ca sigur că m-ar fi condus pe la Scăricica [dificilă coastă de deal între Piatra şi Mănăstirea Pângăraţi], dacă drumul, pe lângă râu, n-ar fi fost prea greu. De altfel, pe acolo nici n-aş fi avut de văzut mare lucru, în afară de mormântul de piatră al domnitorului Moldovei, Alexandru cel Bun, mort la 23 noiembrie 1432”.
După un periplu la Crăcăoani, Mitocul Balan, ajunge la o nuntă la Pluton-Pipirig. Porneşte pe „Drumul Mare”, mai întâi înspre Hangu, trecând Muntele Doamnei. Nota: „Am ajuns în două ceasuri pe creasta cea mai înaltă a acestui munte – Cetăţuia Palanca. Îşi merită numele, căci eram acolo ca într-o cetate. Ici prăpăstii înspăimântătoare, ţinând loc de şanţuri, colo stânci uriaşe ca nişte metereze şi, drept zid împrejmuitor, păduri nesfârşite şi de nepătruns. Fără îndoială, o mână de oameni s-ar fi putut apăra uşor acolo, chiar şi împotriva unei armate întregi. Şi numele muntelui m-a făcut să mă gândesc la Domniţa Ileana, care uşor şi-a găsit aici un refugiu în 1538, când Petru Rareş, soţul său şi Domnul Moldovei, rătăcea fugar, ascunzându-se în pădurile muntelui vecin, să scape de furia turcilor… Cerul era senin, însă sufla un vânt puternic – de abia ne mai ţineam călare. Am fi vrut să descălecăm, dar uraganul, care frământa pădurea ca pe un lan de grâu, zgomotul crengilor rupte din brazi, care oricând se puteau prăbuşi, rostogolirea asurzitoare a avalanşelor şi bubuiturile năprasnice ale stâncilor ce alunecau devale, toate alcătuiau un iad înfricoşător, încât am gândit că-i mai cuminte să continuăm călare… Pe măsură ce coboram, vântul şi zgomotul se potoleau şi îndată se făcu o linişte mormântală, dar şi o întunecime grozavă. Nici nu ne mai vedeam prin întuneric. Ne-au trebuit sforţări cumplite ca să ajungem, la ora nouă seara, pe jos, în valea Hangului, şi încă o jumătate de ceas după aceea, pân-la schitul cu acelaşi nume. Am găsit aici, ca şi în mănăstirile Munteniei, o primire călduroasă. Am mâncat împreună cu Sfinţia Sa egumenul, părintele Gavriil, din fructele şi din brânza sa şi am băut vin de Cotnari, apoi i-am mărturisit admiraţia faţă de resemnarea sa de a trăi în locuri aşa de sălbatice. – Iarna-i aspră peste tot, îmi răspunse el, însă vara cred că nicăieri nu-i mai frumoasă ca aici. E un rai adevărat! De ce nu s-a nimerit să vii cu o lună mai târziu? Acum îţi va fi foarte greu – chiar periculos – să te urci pe Ceahlău”.
După popasul la Mănăstirea Pionul, a fost hotărât să ajungă pe munte Ceahlău şi porneşte „străbătând poiana Durăului, inundată de apa prin care caii noştri înotau până la pântece, am ajuns cu multă greutate la Mănăstirea Durău, unde am poposit atât cât să mâncăm nişte păstrăvi minunaţi. Peste un ceas eram în fundul unei păduri de brazi şi urcam, fără să ne dăm seama, malurile întortocheate ale zburdalnicului pârău Schitul. Şi mai ales nu vedeam cele vreo douăzeci de cascade ce se aruncă în el, mărindu-l, deşi le auzeam rostogolindu-se, vuind, mugind în urechile noastre”.
Ca şi Asachi află şi scrie legenda Serafimei, cu tristul deznodământ ce a unit prin moarte nefericita sihastră şi ciobanul care o scăpase din greaua capcană de urşi: „Două inele şi două batiste, legate împreună, a fost tot ce a mai rămas din ei… încolo, acelaşi pământ îi acopere… Privesc mormântul acesta, aşezat umil între două stânci, cobor de pe cal, culeg o ciuboţica cucului şi o depun la căpătâi. Apoi, încălecând, pornim la deal, încet, căci drumul e din ce în ce mai anevoios şi mai sălbatec”.
Ascensiunea continuă cu greutate: „Ne-am legat la picioare potcoavele de fier pe care au avut grijă să le aducă aici călăuzele noastre. Unul din flăcăi rămâne să aibă grijă de cai, iar ceilalţi doi beau cu noi o gură de rachiu, pentru ca să prindem puteri şi să căpătăm curaj… Urcăm căţărându-ne cu mâinile şi picioarele, până ajungem la Jgheabul Gardurilor pe care îl suim când păşind pe zăpada îngheţată tun, de sub stânci, când sărind pe stâncile goale, când înotând prin apă până la genunchi… În sfârşit, cu sforţări mari, am cucerit înălţimile. Suntem pe un podiş lung de aproape o leghe şi lat de un sfert. Vârful Ceahlăului, ce se ridică la marginea acestui platou uşor bombat, ne domină cu aproape o sută de metri. Am ajuns în vârful lui cu sforţări aproape tot aşa de mari ca şi la Garduri şi tot cu ajutorul potcoavelor noastre de fier”
A ajuns pe vârful cel mai înalt de atunci al muntelui, Toaca, şi impresiile sale sunt prezentate entuziasmat: „În sfârşit, iată-ne pe vârful cel mai înalt al Ceahlăului, la o înălţime considerabilă deasupra mării. Stăm pe un podiş rotund, destul de mare. La mijloc este o cruce de lemn şi alături – o toacă. Călugărul bate în ea şi face o rugăciune… Mă aşez la piciorul crucii, de unde mă pot bucura, în voie, de priveliştea de nedescris care ţine cât vezi cu ochii. De aici nu se vede nimic din ceea ce aparţine omului! Oraşe, sate, mănăstiri – totul este şters de distanţă şi înălţime. Pământul îţi apare aşa cum l-a făcut Dumnezeu: cu prăpăstii pline de omăt, de unde soarele se reflectă în scântei azurii, cu păduri întunecoase şi umede, în care urlă sute de cascade ce curg în torenţi, brăzdând vâlcele şi inundându-le, cu nori albăstrii ce se ridică din genuni, cu piscuri semeţe ce zdrenţuie norii ce se încumetă până la aceste înălţimi, cu câmpii fără sfârşit, unde şi cele mai mari ondulaţii trec neobservate. La miază-noapte se văd văgăunile şi munţii Bucovinei, la răsărit Siretul şi Moldova, care se răsucesc ca nişte şerpi de argint, la apus miile de creste ascuţite de care-i plin Ardealul şi munţii Munteniei. Ici se vede un petic de verdeaţă plin de viaţă şi frăgezime, colo – uscăciune, sterpiciune şi moarte. Dar, peste tot şi peste toate, mereu o natură mare, sublimă, strălucitoare, parfumată, care reînvie, se deschide, cântă, surâde şi creşte sub un cer azuriu”.
Cele prezentate de noi se pot găsi pentru o cercetare mai detaliată în ultimul volum al impresionantei sale lucrări în trei tomuri dedicată ţării noastre: “La Romanie ou Histoire, langue, littérature, orographie, statistique des peuples de la langue d’or, ardialiens, vallaques et moldaves, résumés sous le nom de romans”, publicată la Paris în anul 1844. Recomandăm şi studiul lui Constantin Turcu, cel mai la îndemână de aflat în volumul “Din viaţa şi opera lui Constantin Turcu”, Editura Cetatea Doamnei, Piatra-Neamţ, 2015.
Prof. dr. Daniel DIEACONU
