„Intelectualul ar trebui să fie un om liber. Nu înseamnă că și este. Pare supus, ca oricine, conjuncturilor istorice și presiunilor ideologice. Cariera lui e dependentă de Putere” – Lucian BOIA
Așa se intitulează documentata lucrare, semnată de Dora Mezdrea, apărută la Editura Humanitas. Atenție! Cu două texte introductive semnate de Gabriel Liiceanu și Andrei Pleșu. Cele 155 de documente, selectate cu acribie de autoare, din Dosarul nr. 15156 din Fondul informativ… permit cititorilor să reconstituie cu ușurință perioada interbelică când a apărut elita intelectuală românească formată din Emil Cioran, Mircea Eliade, Eugen Ionescu, Mircea Vulcănescu, și, și…
Cine a fost Constantin Noica?
După cea mai uzitată explicație, am putea preciza, facil, că a fost un mare filozof cu orientare legionară. Răspunsul este mult mai complicat și mai nuanțat. Este născut la 12 iulie 1909, în comuna Grosu, Alexandria, fiul lui Grigore și Clemența, de naționalitate și cetățenie română, neîncadrat politic, doctor în filozofie, domiciliat în Drumul Taberei 66, Sc. II., et III, apartament 56. În timpul studenției a fost atras de organizația legionară. Activitatea pe această linie s-a materializat îndeosebi prin articolele sale apărute în publicațiile legionare. În 1958 a fost arestat și condamnat la 25 de ani de muncă zilnică, pentru propagandă dușmănoasă prin difuzarea unor materiale cu conținut ostil, primite de la persoane din emigrația reacționară.
Deoarece la baza studiilor sale stătea filozofia germană, după 1941 a fost trimis în Germania de către Ministerul Propagandei. Pentru că continua să se agite și pentru că se schimbase regimul… în 1949 i se fixează domiciliu obligatoriu la Câmpulung Muscel. Părăsind periodic domiciliul obligatoriu, Noica venea la București unde se întâlnea cu amicii de idei: Mircea Eliade, Emil Cioran, Vintilă Horia, Pillat C, Paleologu A, Iernuca Virgil, Petre Țuțea… Urmarea? Ați ghicit-o. La mititica pe 25 de ani, în urma unui proces celebru.
În ultimii ani, fostul deținut, acum om liber și angajat ca cercetător la Institutul de Logică a făcut declarații surprinzătoare. Ba că a fost legionar, ba că nu. Ba că a făcut declarații dușmănoase la adresa statului socialist, ba că nu. Această „nebunie” a la Noica, a fost explicată în fel și chip. Pretindea că nu se teme de nimeni și că nu face o filozofie ieftină. Mai mult a declarat: „cu derbedeii nu stau de vorbă”. Pe cine îi considera „derbedei”? Probabil pe agenții de Securitate care loveau deținuții. A fost și el lovit de un locotenent Popescu și nu l-a uitat toată viața. Afirmația făcută în fața unor ofițeri de securitate că ”închisoarea, vă spun sincer, a fost o desfătare”, a fost o exagerare de „pensionar”. Să nu uitați, Noica a fost urmărit până la moarte. Filozoful pensionar Noica a fost urmărit ca pe un personaj, important și periculos. „Securitatea îl cunoștea mai bine decât adunarea de lătrători, vigilenți din literatura noastră contemporană” (sursa: Constantin Noica… de Andrei Pleșu).
Și-a iubit țara cu fanatism. A fost și în Neamț
Filozoful Noica a fost bântuit toată viața de nostalgia țării, de aceea nu s-a gândit niciodată să o părăsească. La vremuri grele pentru țara ta, fiii ei trebuie să fie alături de ea. Nu să fugi la Paris și să refuzi să mai vorbești românește. Filozoful, care a refuzat să îmbrace uniforma de legionar, era mai degrabă emoționat de realizările propriului popor. Poate de aceea filozoful a fost ”consemnat” în Piatra Neamț, de unde a închiriat un taxi pentru 3 zile pentru a merge să vadă mănăstirile din nordul Moldovei. Era vremea, când lumea „subțire” emigra spre mănăstiri pentru reîncărcarea bateriilor. Cele mai curtate mănăstiri erau Văratec, Agapia, Sihăstria… Cine îl însoțea în drumețiile amintite? Cei mai buni amici și neamurile, precum nepoata, Simina Noica, lector la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași. I-a plăcut ce a văzut la mănăstirile Moldovei. De unde știm? Din spusele filozofului, care a mărturisit: „Primul lucru pe care vreau să-l fac este aducerea nepoților din Anglia să vadă și ei, cine au fost străbunii noștri îndepărtați”. De aceea nu s-a gândit să părăsească țara, niciodată. Mai mult a venit cu motivații beton: „Nu te poți împlinii decât aproape de originile tale”. Pe atunci nu circula zicerea: „Nu mă mai întorc în România niciodată!”
Nebunia lui Noica
Era vizibilă pentru anturajul său când se discuta despre Eminescu. Atunci a fost auzit și înjurând, lucru foarte rar întâlnit în viața filozofului. Lua foc, când auzea că nu sunt bani pentru tipărirea manuscriselor lui Eminescu. Nu era așa de revoltat că nu avea casă, că nu avea slujbă. De ce s-a stabilit în Ardeal, după ieșirea din închisoare? „Sus la Păltiniș unde deține o cameră convenabilă cu 35 de lei cu masă cu tot”. Pentru că filozoful recent eliberat din închisoare considera „Ardealul cu fața spre viitor” când a apărut volumul „Eminescu sau Gânduri despre omul deplin al culturii românești” a fost o adevărată sărbătoare (1975). A dăruit tuturor amicilor câte un volum. Anii petrecuți la Păltiniș au fost bine drămăluiți. Profesorul cobora o singură dată pe săptămână „în oraș”. În rest scria, citea și făcea cursuri de inițiere în limba germană cu ospătarii din localitate. Mai ales cu aceia care erau tufă de Veneția la limba lui Goethe. Acum apar volumele: „Sentimentul românesc al ființei”, „Spiritul românesc în cumpătul vremii”, „Maladii ale spiritului contemporan”, „Povestiri despre om, după o carte a lui Hegel”, „Fenomenologia spiritului”… Și cum sute de tineri din toată țara l-au îndrăgit pe profesor „minune” au încercat să-i treacă pragul. Dar „Halt!” ca să ajungi în fața magistrului trebuie să cunoști franceza, engleza și germana, dar și greaca și vechea latină. De asemenea, candidații neinvitați trebuiau să dovedească că a citit lista celor 100 de cărți obligatorii. Și după aceasta, aveau acces la discuțiile despre cultură și rolul ei în viața popoarelor. Ca un plus „examen de admitere”. Mă gândesc la vremurile contemporane și înțeleg ce-i de înțeles.
Asta n-a însemna că viața marelui filozof a fost un succes triumfal. S-a mai poticnit și el. În Epoca de aur, când Nicu era prim secretar de partid la Sibiu, se proiectase o întâlnire între fostul pușcăriaș și odraslă. Întâlnirea nu a mai avut loc. În ziua întâlnirii, filosoful s-a împiedicat într-un țol din casă și și-a rupt piciorul. Evident, întâlnirea s-a anulat, iar curioșii au rămas fără subiect. Așa a vrut istoria.
A dat mâna cu Satana?
Filozoful „pensionar” Noica a fost chemat la Domnul pe 4 septembrie 1987. A fost înmormântat la Schitul Păltiniș, după dorința sa. Slujba religioasă fiind efectuată de un sobor de preoți în frunte cu I.P.S. Mitropolitul Antonie al Ardealului, Crișanei și Maramureșului. După 6 ani de detenție „la os”, din cei 25 de ani dăruiți cu dărnicie de Tribunal, fostul deținut a reținut pe propria piele, regimul aplicat în pușcării. Închisoarea Jilava fiind preferința sa. Mai ales după ce cartea „Amintiri din închisoare” a ajuns în Anglia în mâna fiului său, călugăr la o mănăstire de lângă Londra. În capitolul XIII al „Amintirilor din închisoare”, continua să descrie anumite zile de anchetă din timpul detenției, detaliat, momentele violente, cu bătăi repetate în anchetă. Colegii de detenție cu filozoful sunt convinși că atunci marele profesor a cedat și a dat mâna cu Satana. Se înțelege că prin Satana toți deținuții au tradus: Securitatea Statului. Și nu-i surprinzător comportamentul deținutului. Când gardienii i-au adus încarceratului primul volum al ediției complete din operele lui Marx și Engels, să-l citească, invitatul declară pe înțelesul tuturor: „Îmi place cu adevărat Marx!” Era părerea dumnealui, s-o admirăm. Doar avea și obiceiul să braveze, încerca sa demonstreze că el nu se teme de nimic și de nimeni. Mai multe informații găsiți în scrierile lui Gabriel Liiceanu care s-a ocupat integral, după Decembrie 1989, de cărțile semnate de filozof.
Spre sfârșitul vieții, filozoful Noica era grozav de deranjat de faptul că o parte din anturajul său îl credeau „agent plătit al oficialităților”. Cei mai înverșunați adversari erau aceia care îl condamnau că a scris 3 articole la „Glasul patriei”. Răspunsul profesorului a fost unul clar: „Nu concep niciodată să sărut mâna celui care m-a lovit”. Dar tovarășii săi de luptă cum procedează? Când în martie 1974, programul 2 al televiziunii a difuzat o emisiune consacrată cărții „Creație și frumos în rostirea românească”, comentatorii Edgar Papu, Titus Mocanu și Radu Enescu, l-au acoperit de laude. Nici unul n-a ținut cât de cât o dreaptă cumpănă, încât a rostit: „Cartea a fost de excepție”.
Nu știu dacă ilustrul om de cultură, Noica, a dat mâna cu Satana în viața lui zbuciumată, dar știu că a ținut cont de sfaturile tovarășilor „de arme”: Petre Comarnescu, Mircea Eliade, Eugen Ionescu, Emil Cioran… Unul dintre ei, Mircea Vulcănescu, ne-a îndemnat înainte de a muri: „Să nu ne răzbunați!” Și noi l-am ascultat. Și astăzi, numeroși foști comuniști trăiesc bine merci, pe picior mare.
Prof. Dumitru RUSU
