Protagonistul articolului nostru este nonagenar. Unul cu gândire şi vorbă tinerească, cu amintiri pe care ni le-a împărtăşit și are atâtea de spus, frumoase şi de demult. Dragomir Romanescu s-a născut la Dreptu în 1930, în familia învăţătorilor Ţifescu, iar apoi a fost înfiat de învăţătorul Constantin Romanescu. A urmat clasele primare în satul natal, apoi cursurile Liceului „Petru Rareș” din Piatra Neamț, în timpuri grele de război, pe care l-a absolvit în 1949. În același an, s-a înscris la secția de geofizică a Facultății de Geologie. În primii ani (1954-1960) a muncit la Întreprinderea de Prospecțiuni și Laboratoare a Comitetului Geologic ca inginer-șef formație magnetism minier și apoi ca inginer principal șef de secție. Pe 1 decembrie 1960 este transferat la Institutul Geologic (nou înființat în acel an) în funcția de șef al sectorului cercetări și hărți geofizice (post ocupat din aprilie 1961). În februarie 1964 este numit expert geofizician la secretariatul CAER de la Moscova, unde a lucrat până în ianuarie 1969. Tot în această perioadă a fost înscris ca doctorand fără frecvență la catedra de geofizică a Facultății de Geologie din cadrul Universității „Lomonosov” din Moscova. În mai 1968 susține lucrarea de disertație „Magnetizarea rocilor din Munții Apuseni (România)”, obținând diploma de „candidat în științe geologico-mineralogice”, echivalată în 1969 în țară cu diploma de „doctor în geologie”.
În februarie 1969 este numit director adjunct științific al Institutului de Geofizică Aplicată – I.G.A., iar în iunie devine directorul institutului până în 1974, an în care institutul s-a unificat cu Institutul Geologic și Geofizică. În 1975, director adjunct științific al institutului, a cerut să rămână cercetător științific principal la secția de geomagnetism și petrofizică până la pensionarea sa în 1997.
În perioada 1954-1963 a efectuat prospecțiuni magnetometrice în perimetre de interes situate în Munții Metaliferi, Munții Poiana Ruscăi, Munții Bihor, Muntele Mare – Gilău, Banat, Podișul Moldovei și Carpații Orientali. Din această perioadă este demn de menționat descoperirea zăcământului de magnetit Băișoara-Mașca-Cacova din zona vestică a bazinului sedimentar Iara (judeţul Cluj). Tot în această perioadă a mai investigat magnetic corpurile de gabro-uri din zonele Ciungani și Căzănești (din Munții Drocei), în cuprinsul cărora a fost localizat zăcământul de magnetită vanadiferă.
O altă contribuție importantă a cercetătorului Dragomir Romanescu a fost stabilirea metodicii de prospectare magnetometrică a eruptivului neogen. Primele evidențe (din 1959) s-au referit la andezitele din zona Baia de Arieș și Zlatna, în care zonele hidrotermalizate sunt lipsite de anomalii magnetice.
A avut o serie de inițiative științifice și organizatorice valoroase cum ar fi: inițierea, în colaborare, a cercetărilor magnetometrice pe Marea Neagră și elaborarea primei hărți magnetice a zonei marine, până la distanța de 200 km de litoralul românesc; cercetări petrofizice asupra rocilor eruptive și cristaline în Munții Metaliferi (districtul Baia de Arieș), Masivul Gilău și Muntele Mare, Masivul Făgăraș, lanțul eruptiv Călimani-Harghita-Perșani și Munții Bistriței și Giurgeu. A susținut abordarea unor domenii de cercetare precum studiile geometrice, metoda seismometrică de înaltă frecvență, construcția de aparatură geofizică. În perioada 1971-1973 a depus eforturi deosebite pentru construirea și finalizarea Observatorului seismologic central de la Cheia-Muntele Roșu.
Între 1983-1988 a fost profesor al Facultății de Geologie, la disciplina „Interpretarea geologică a rezultatelor măsurătorilor geofizice” (anii IV – V) și la cursul cu tema „Introducere în petrofizică”.
Împreună cu colegii Vlad Roșca și Andrei Soare a primit, în 1974, premiul „Grigore Cobălcescu” al Academiei Române pentru lucrarea „Cercetări magnetometrice pe platforma continentală a Mării Negre”.
În ceea ce priveşte activitatea ştiinţifică am folosit articolul omagial realizat de dr. Ing. Florin A. Rădulescu în revista „Monitorul de petrol şi gaze”, nr. 5(99), mai 2010. O căutare pe Google ne arată că şi după pensionare dr. Dragomir Romanescu a continuat să fie aproape de viaţa ştiinţifică, publicând împreună cu mai tinerii săi colegi în reviste de prestigiu din ţară şi străinătate. Cercetările sale din tinereţe încă suscită un mare interes, dată fiind componenta sa de senzaţional şi firească exagerare.
Alăturăm un fragment dintr-o povestire a domniei sale despre banditul Costică Baltă.
Prof. dr. Daniel DIEACONU
******
„Dacă în timpul războiului alimentele de bază se găseau cu greutate pe la noi pe Valea Bistriței, dar nu lipseau cu desăvârșire din prăvălii, în vara anului 1945, în special pâinea a dispărut total. Probabil, cauza era epuizarea stocurilor de grâu, iar noua recoltă pleca în contul datoriei de război. Vai de cei învinși! Așa că părinții mei s-au hotărât să mergem la rudele noastre apropiate, care locuiau pe lângă Buhuși, în comuna Români și care dețineau holde cu cereale. Noi aveam vreo 30 de stupi, așa că puteam să ducem în schimb miere, care era bine primită și chiar solicitată. Aveam și o căruță ușoară, de un cal, și pe blânda, dar puternica iapă Steluța. În timpul războiului, de pe ruta Piatra Neamț-Broșteni, autobuzele fiind uneori suspendate sau, de regulă, extrem de aglomerate, tatăl meu ne-a dus sau adus cu căruța la sau de la Piatra Neamț de vreo 2-3 ori pe cei 5 elevi – 3 fete și 2 băieți – liceeni sau de la școala normală, din comuna noastră. Pentru aceasta a confecționat un poclit acoperit cu pânză de cânepă îmbibată cu ceară. Asa că acuma a fost suficient să montăm poclitul pe căruță, ca să avem un vehicul bun de transportat cereale.
Am plecat într-o zi de început de septembrie 1945, înainte de amiază, cu gând să înnoptăm la fratele tatălui meu, Emanoil Romanescu, preot al parohiei Potoci-Cârnu, sat limitrof cu Bicazul. De la plecare ne-am propus să ne oprim atât la bunicii mei materni care locuiau în comuna Hangu, precum și la vărul primar al tatălui meu Gheorghe Baltă cu soția Cleopatra, ambii învățători, iar el și director al școlii din Buhalnița.
Ieșind din comuna Ceahlău, după trecerea podului peste Bistrița, întâlneai mica așezare de vreo 10-15 gospodării numită Fărcășeni, fiind formată din urmași ai unui grup de români ardeleni veniți de peste graniță în a doua parte a secolului 18. Casa bunicilor mei, așezată pe stânga șoselei, era cea mai veche din acest cătun, dar foarte solid construită din bârne groase. Ceea ce o deosebea de toate celelalte case era, mai ales, acoperișul din draniță fixată în cuie de lemn. Capetele acestor cuie rămâneau puțin în afară, așa că acoperișul avea un aspect bizar, ca o blană de arici. Atrăgea atenția și culoarea neagră a acoperișului. Aceasta se datora faptului că sobele nu aveau hogeaguri, fumul ieșind în pod printr-un horn mare (ursoaică), care iarna servea și de afumătoare a slăninilor și cârnaților. Interiorul era plăcut, având camere mari și destul de înalte. Ferestrele însă erau mici, așa cum se obișnuia la țară în secolul 19.
Profesorul Dimitrie Gusti, creatorul Muzeului Satului din București, umblând pe Valea Bistriței, a remarcat această casă și a fost oaspetele bunicilor mei în anii ’30, chiar de vreo 2-3 ori, pentru a o arăta colaboratorilor și studenților săi. Intenționa să ducă această clădire la București, dar războiul a curmat orice inițiativă.
După ce iapa Steluța și-a mâncat porția de fân și gustasem și noi ceva, ne-am despărțit de bunicii Simion și Ecaterina Fărcășanu, cu regret din partea tuturor că nu putem rămâne mai mult. Bunica Ecaterina îmi era cea mai dragă mie dintre cele 3 bunici pe care le aveam.
Centrul comunei Hangu avea aspect urban, existând câteva clădiri etajate. În două dintre acestea se aflau magazinul Chioaru și restaurantul Roșu, foarte arătoase și bine aprovizionate înainte de război, dar acum sărăcăcioase. Continuându-ne drumul am intrat în Șesul Hangului, cea mai mare depresiune de pe cursul superior și mediu al Bistriței, în afară de Țara Dornelor. Hanganii erau singurii locuitori din Valea Muntelui care nu cumpărau porumb, având loturi suficient de mari pentru arătură, ba chiar și pentru cosire.
Încă înainte de război, școala primară din Buhalnița, ca și locuința directorului se aflau în clădirea fostei mănăstiri Buhalnița. Aceasta a fost ctitorită între anii 1626-1629 de către voievodul Miron Barnovschi. În prezent nu mai există, din cauza lacului Bicaz, fiind mutată numai biserica. Clădirea era construită în careu, biserica aflându-se în curtea interioară a acestuia și fiind în funcțiune, având paroh pe preotul Galinescu. Intrarea spre biserică și școală se făcea pe sub o boltă impozantă deasupra căreia era construit un turn care găzduia clopotnița. Atât spațiile pentru sălile de clasă și cancelarie, cât și pentru locuința directorului cu familia și celelalte trebuințe ale școlii erau amenajate prin înlăturarea pereților dintre unele chilii, așa că școala funcționa în cele mai bune condiții.
După bunul obicei al românilor am fost poftiți la masă, dar ne-am întins și la vorbă. Am spus la plural, deoarece am fost antrenat și eu în discuție, fiind întrebat dacă liceul funcționează normal după întoarcerea din refugiu (în luna aprilie 1944 fusese evacuat la Arad), ce profesori s-au mai întors de pe front, ce profesori noi au apărut, cum ne împăcăm cu noii colegi evrei (din 1940 elevilor evrei li s-a interzis să frecventeze școlile, având însă drept să-și înființeze școli proprii. Așa că la Piatra Neamț s-a creat Liceul teoretic evreiesc, recunoscut de ministerul învățământului. La 23 august 1944 acesta s-a desființat, elevii trecând la Liceul Petru Rareș sau la Liceul comercial). Timpul trecând repede, am băgat de seamă că se apropie seara, așa că, regretând că nu mai putem rămâne, am plecat.
Drumul era mult mai ușor și fără pripoarele mari care sunt acum de când a apărut lacul. Ieșind din Ruginești, ultimul sat înainte de strâmtura lungă de vreo 10-12 km care ne despărțea de Cârnu, s-a înnoptat. Dar cerul era senin și urma să răsară luna. Ușorul vânt care adia ne făcea călătoria și mai plăcută. După vreo 4-5 km se afla un loc unde șoseaua se îndepărta de Bistrița, lăsând un spațiu mai larg către râu. Cum luna răsărise, apropiindu-ne, am putut vedea că pe acel loc staționau vreo 10 căruțe având caii deshămați. Până să ne întrebăm ce-o fi cu aceste căruțe, ne-am trezit cu doi găligani purtând pistoale automate la piept, care au prins iapa de căpăstru, oprind-o. În clipa următoare, alți doi bărbați, de data aceasta unul purtând o pușcă mitralieră cu crăcana montată (ca să fie mai înfricoșătoare) s-au apropiat de noi.
– Cine sunteți și ce aveți în căruță?
– Dar voi cine sunteți de opriți oamenii în drum? a răspuns taică-meu cu glas ferm și puternic.
– Suntem banda Baltă, răspunde unul dintre ei, de data aceasta cu o voce mai domoală.
– Să fiți sănătoși. Eu sunt învățătorul Romanescu de la Dreptu.
– Cel cu muzeul de animale?
– Cu animale și păsări, muzeul zoologic. Vă rog să-mi dați drumul să plec. E târziu și ne așteaptă fratele meu, preotul din Cârnu.
– Nu putem să vă lăsăm pentru că așteptăm pe cineva și, vedeți, n-am lăsat pe nimeni să treacă.
A apărut al treilea bărbat, înarmat numai cu un revolver îndreptat spre noi.
– Ce aveți în căruță? întreabă acesta care, probabil, era Baltă.
– Fân pentru cal și o putină cu miere pe care s-o dăm pe făină și grăunțe să avem ce mânca la iarnă.
– Vreau să mă urc să văd dacă nu cumva aveți vreo armă.
S-a urcat, a controlat, iar din valijoara cu schimburi a luat trusa de ras a tatălui meu, explicându-i că el poate oricând să-și cumpere alta, dar ei nu pot merge în oraș.
– Vin cu o oală să-mi dați oleacă de miere. Avem niște țuică și merge tare bine fiartă cu miere.
A venit cu oala, i-a dat miere și, în curând, în parcarea de căruțe a fost mare veselie. Iar nu după multă vreme au început să se audă sforăiturile unora dintre căruțași, deci scopul împărțirii țuicii a fost atins.
Pe drum n-a mai trecut nimeni. Eu m-am întins în fânul din căruță și m-am trezit când se făcuse ziuă, iar căruțele din jurul nostru începuseră să plece. Tatăl meu înhăma pe Steluța. Baltă cu ai lui dispăruseră. Am plecat și noi printre ultimii.
Unchiul meu ne aștepta în fața casei, aflând de la precedenții căruțași că suntem în grupul celor care petrecuseră noaptea cu Baltă. De la el am aflat că cel așteptat de bandiți, având o sumă mare de bani pentru plata muncitorilor forestieri de la Hangu și Borca, era acum în dilemă: să-și continue drumul sau să se întoarcă. Ajungând seara la Cârnu, fusese sfătuit de către hangiul Titu că e mai cuminte să nu plece noaptea mai departe.
Noi nu am știut cu care dintre frații Negrescu, ziși Baltă, am petrecut noaptea. Abia acum, citind lucrarea profesorului Daniel Dieaconu «Tâlhăria și haiducia la români; jefuitorii cu arme» – Editura Universitară, 2014, București, unde se descriu isprăviile fraților Negrescu, am aflat că în vara-toamna anului 1945, pe Valea Bistriței, în zona Borca-Farcașa-Galu-Călugăreni-Ceahlău «opera» Costică Baltă. Iată, noi am petrecut noaptea cu banda lui Costică, oleacă mai la vale pe strâmtura dintre Buhalnița și Cârnu”.
