„Îmbrăcat militar, nu îți mai aparții. Ți se ordonă, execuți și nimănui nu îi mai este permis să cârtească. Asta ar fi idealul, dar realitatea?” – Petre Sava, medic militar pe Frontul de Est
Pe vremea „to’arășului”, când pe micile ecrane se prezenta filmul serial „Pistruiatul”, românii sastisiți de război, foamete și secetă, sperau că va veni o zi luminoasă și pentru ei. Și a venit, 23 August 1944, consemnată în istorie sub numele de „Revoluția de eliberare, socială și națională, antifascistă și antiimperialistă”, „Actul istoric de la…”, „Revoluția populară”… Atunci, în acea zi nemuritoare, poporul român „a întors armele” împotriva Wehrmacht-ului de pe pământul strămoșesc. Am fost liberi 24 de ore, pentru că a venit peste noi Armata Roșie „eliberatoare” și de aici intervine destinul, Doamne-Doamne. Citește: pe timpul comunismului istoria a fost mutilată și cosmetizată cum a vrut învingătorul. De aceea ne plăceau filmele adorabilului cineast Sergiu Nicolaescu, deși erau injectate cu un triumfalism jegos și cu brizbrizuri patriotarde. Tipul era un bărbat frumos, făcut pentru a fi comisar și a fost până când a recunoscut că „M-au ciuruit”. A fost un erou, ridicat din popor, un apărător al celor mulți și necăjiți.
Semnificația zilei de 23 August 1944, întoarcerea armelor… și arestarea guvernului condus de Ion Antonescu a fost zădărnicită de grandomania liderilor comuniști. Aceștia au confiscat, furat sărbătoarea, transformând-o într-un omagiu închinat lor. În „Epoca de Aur”, Nicolae Ceaușescu, „Geniul din Carpați”, „Dunărea Gândirii”, cel mai mare „Big Brother” primea raportul de pe balconul C.C.-ului de felul cum oamenii muncii și-au îndeplinit cincinalele în patru ani și jumătate. Timp de 41 de ani, din 1948, de când în România au început să fluture steagurile roșii cu secera și ciocanul, și până în 1989, Ziua Națională a fost sărbătorită pe 23 August. Ruptura dintre adevăr și minciună s-a produs odată cu instaurarea „Epocii de aur”. De aceea, omul de rând consideră ziua de 23 August o sărbătoare comunistă. Eroare! La 23 August 1944 au murit mii de români cu arma în mână, pentru libertate! Generalul Nicolae Dăscălescu, internat în Spitalul din Piatra Neamț, avea consemnate pe fișa lui medicală 10 boli, pe care le-a contractat pe front, în tranșee. Că nu a vindecat niciuna, asta-i situația. Omul vine pe lume, se petrece și pleacă. Deci, multă precauție!
Sfârșitul războiului sfânt
Nu știm cum l-a păcălit Ghiță Dej pe Hrușciov, dar ne-a prins extraordinar de bine retragerea Armatei Roșii din România (1958). De ce spun așa? Pentru că rușii când vin undeva, nu mai pleacă. De ce? Pentru că sunt la fel de imperialiști ca germanii lui Hitler. De fapt, sunt mai abili ca germanii. Ajunge doar să pomenim acel „cancer mintal” (care se cheamă cancer ideologic marxist comunist). Rușii chiar se pot lăuda cu o tradiție în materie de agresiuni, unele fiind foarte recente (Ucraina). De aceea, nu ne pot uita nici pe noi, care am pornit Războiul Sfânt la 22 iunie 1941 și l-am terminat la 23 August 1944.
Un lucru e clar pentru toți românii adevărați. Actul istoric de la 23 August 1944 nu a căzut din cer. N-a fost cadoul nimănui. L-am realizat noi, poporenii, cu sângele nostru, cu viața noastră, cu speranțele noastre. Cine a citit cartea lui Gabriel Liiceanu „322 de vorbe memorabile ale lui Petre Țuțea”, despre care prietenul său, Emil Cioran spunea că este „singurul geniu” pe care l-a cunoscut față în față, se dumerește perfect. Moscova nu crede în lacrimi.
Detractorii zilei de 23 August 1944 au existat dintotdeauna. Unii au numit respectiva zi „de trădare națională”, că a deschis calea tancurilor rusești, bolșevice spre capitală. Alții, l-au numit „actul salvator al Regelui, făcut partidelor istorice. De aceea Stalin l-a recompensat pe regele Mihai (ordinul Victoria).
Zambulai! Zambulai!
Pe vremea partidului unic, toată suflarea românească ieșea la 23 August în stradă. Și la Piatra Neamț, și la Roman și la Târgu Neamț. Cu mic, cu mare, toți la defilare, la frigare și bere. Până și țiganii de pe malurile Cuiejdiului cântau și dansau cu foc, pe limba lor. „Zambulai! Zambulai!” După o traducere aproximativă: „Să ne trăiești, Piatra Neamț!”.
Defilarea, demonstrația oamenilor muncii din Piatra Neamț, stătea în atenția oamenilor de partid și stat, permanent. În momentul când învățătorii și profesorii intrau în vacanța mare, li se atrăgea atenția că peste defilarea de la 23 August nimeni nu poate trece. Mort, copt, pe 23 August trebuie să bați pasul de front prin fața Tribunei oficiale de la T.T. Și majoritatea fricoșilor o făceau. Curios, toți marii factori de răspundere care ne-au trimis copiii noștri pe stadionul „23 August” să scrie cu trupurile lor omagii Partidului Comunist și conducătorilor mult „iubiți”, au plecat „dincolo”. A fost o întâmplare sau o răfuială istorică?
Dar ca să ne întoarcem la pregătirea marii demonstrații. Aproape zilnic, la Piatra Neamț se vedeau mărșăluind școlari, însoțiți de învățătorii și diriginții lor: prin fața stadionului de fotbal, de pe Borzoghean, pe str. Ștefan cel Mare, pe str. Eroilor. Ultimele pregătiri se făceau pe bd. Mihai Eminescu, sub oblăduirea unui artist foarte țâfnos de la T.T. Tipul, nu-i spun numele pentru că îl prețuiesc ca artist, comanda zilnic de la etajul 3 al ”Ceahlăului” figurile cerute de organizație. Și astăzi, îl aud urlând: „Școala nr. 9, bate pasul cum trebuie, dacă vrei să te duci acasă astăzi!” sau „Școala 4, mai cu suflet, mai cu suflet, că adormi!”. Pentru ieșirile lui „țărănești”, revoluționarii din Decembrie ’89 nu l-au lăsat să vorbească mulțimii. L-a huiduit copios. Și el a plecat, definitiv.
Vin aplaudacii!
Toți demonstranții din Piatra Neamț erau convocați la demonstrație pe o stradă. Cele mai folosite ulițe erau: Ștefan cel Mare, Mihail Sadoveanu și Alexandru cel Bun. Pe una din aceste artere de circulație era convocat: Învățământul, Sănătatea sau Cultura. La un număr scris vizibil pe carosabil. Aici, omul muncii trebuia să fie prezent la ora 7.00. Prezența se făcea de către aplaudaci (BOB – Biroul Organizației de Bază) care nu ierta pe nimeni dacă absenta. Timp de două ore se spuneau bancuri cu Ițic, Ștrul și celebrul Bulă. Și astăzi îmi vine în minte bancul cu Ițic: „Știi ce spune românul când bate la ușa unei vagi cunoștințe stabilite în străinătate?”. „Nu aveți un pahar cu apă? Că sunt lihnit de foame și nici nu am unde să dorm la noapte”. Sau: un român ajunge la un vechi prieten stabilit în străinătate. „Bine ai venit”, spune prietenul. „Bine te-am găsit”, răspunde emigrantul, rătăcit și deznădăjduit! Sau, Ștrul întrebat de rabin ce îi place să bea în țară răspunde sincer: „și țuică, și palincă și vin”. Și prietenul, uitându-se adânc în ochii noștri, a repetat sumbru: „Nu-mai vin!”.
La ora 9.00 coloana oamenilor muncii pornea spre comunismul biruitor! Primii sunt pionierii, frumoși până la Dumnezeu, urmați de sportivi. Se defilează viguros. Când coloana ajunge la Palatul Poștei, acea bijuterie arhitectonică care a stat închisă din ordinul unui partid local, demonstranții devin chiar veseli. Străzile laterale erau blocate cu mașini, milițieni, securiști și gărzi patriotice. Nimeni nu are voie să se urce pe bloc. Muncitorii fruntași de la I.M.S. Ceahlăul, Fabrica „Comuna din Paris”, „8 Martie”, „Reconstrucția” deschideau coloana și aveau onoarea să țină în mâini portretele lui Nicolae și Elena Ceaușescu sau steaguri de mari dimensiuni. Coloanele care defilau pe străzi erau organizate pe 5 sau 6 rânduri. Începând cu anii ’80 au început să apară care alegorice, camioane proaspăt vopsite, îmbrăcate în tricolor, ateliere în care munceau făuritorii societății socialiste multilateral dezvoltare. Locurile din tribună erau rezervate liderilor de partid, directorilor de la marile fabrici și capilor din Miliție și Securitate. Pe ici, pe colo, vedeau și veterani de război și pensionari merituoși. Unul din ei, ing. V. Momanu a spus niște vorbe care dor și astăzi: „Când trec pe la Săvinești îmi vine să plâng!”. De ce, d-le director?
Defilarea propriu-zisă dura două-trei ore și participanții se sincronizau impecabil, îndemnați de oamenii partidului cu indicațiile: „Ține aproape tovarășe!”, „Ochii la tribună!”. Doar activiștii de partid responsabili cu organizarea defilării știau prin ce treceau. Că în spatele paradelor se consumau resurse energie, munți de nervi. Dacă defilarea ieșea brici, cei mai mulțumiți erau aplaudacii (citește: românii care îi aplaudă pe daci), BOB. Și după „un lucru bine făcut”, demonstranții se îndreptau spre prima crâșmă, „să ude defilarea”. Cei care le aveau cu paharul, stăteau mai mult. Bărbații model „lingeau una mică” și valea că îl aștepta „jandarmul”. Cam așa s-a consumat ultima defilare de 23 August, cea din 1989.
Anii s-au tot dus pe Bistrița la vale, fără plute și plutași. Că una din profesiile de bază era plutăritul, desființat prin ridicarea Barajului de la Bicaz. În locul fabricii de cherestea „Eichler” s-a ridicat un mândru „mall” francez de la care ne cumpărăm toate cele necesare. Un profesor nemțean de filosofie a sesizat momentul istoric nou în care am intrat și a scris o poezie „zdruncinătoare”, intitulată „Țara noastră nu-i a noastră!”. E bine s-o citiți. Se lipește de situația actuală.
Și Adrian Păunescu, „poetul de curte”, ne-a lăsat înainte de a închide ochii câteva versuri referitoare la situația noastră. Citez:
„Somn ușor, apatie ușoară,
Ne vom trezi și fără țară,
Când oaspeții noștri or să ne spună
Marș afară și noapte bună!
Marș afară și noapte bună!”
Oare ce voia să ne spună Bardul de la Bârca? Că la 23 August 1944 am avut o șansă enormă de a deveni liberi cu adevărat? Oare Armata Roșie ar fi fost de acord? Aud? Răspunsurile corecte le găsiți în cărțile de istorie. Singuri, dacă vă interesează problema.
Prof. Dumitru RUSU
