Nicolae Tonitza este cunoscut de români ca unul dintre cei mai mari pictori ai neamului lor. Biografia sa este una deosebită, care poate fi oricând subiect de poveste, de carte sau film. Căci nu a fost una monotonă, liniară, ci a fost presărată cu întâmplări de tot felul, de năzbâtâii, de călătorii şi întreprinderi scontate, de renunţări şi reveniri. Şi marele pictor a avut o influenţă deosebită asupra artei româneşti şi, din punctul nostru de vedere, asupra Durăului prin pictura dăruită mănăstirii din sprânceana Ceahlăului. Mulţi au fost cei care au ajuns pe aceste meleaguri pentru a admira pereţii mănăstirii pictate în tehnica encausticii şi folosind pentru icoanele sale decoruri locale şi personaje pitoreşti de ţărani de pe Valea Bistriţei.
O scurtă biografie
Nicolae Tonitza s-a născut la 13 aprilie 1886, fiind primul dintre cei cinci copii ai Anastasiei și ai lui Neculai Toniță, negustorul din Bârlad. A dovedit din copilărie talent pentru desen. A frecventat școala primară de băieți nr. 2 și Gimnaziul „Manolache K. Epureanu” din Bârlad. Tonitza povestește cum, în timpul studiilor sale gimnaziale de la Bârlad, a avut ocazia să zărească într-un galantar o schiță numită „O fetiță de mahala” de Nicolae Vermont: a fost prima sa revelație artistică!
În 1902, părăsește orașul pentru a putea urma cursurile Școlii naționale de Belle-Arte din Iași, avându-i printre profesori pe pictorii Gheorghe Popovici și Emanoil Bardasare. În semn de protest față de excluderea a doi dintre colegii săi din cadrul școlii, în urma afinităților lor politice (făceau parte din cercul „România Muncitoare”), Tonitza decide să nu se mai prezinte la examenul de diplomă și să plece la studii în Germania, unde se înscrie în 1907, la Academia de Arte Frumoase din München.
Anul următor se reîntoarce în țară și începe să publice caricaturi politice în revista „Furnica” și publică primul său articol: „Importanța criticii de artă” în revista „Arta românească” din Iași. Ulterior, studiază la Academia Regală Bavareză de Arte Frumoase fără a finaliza studiile, călătorind și stabilindu-se o perioadă scurtă de timp în Italia și Franța.
Se întoarce în țară în 1911 și expune la Salonul Tinerimii Artistice, lucrări realizate în această perioadă de o factură impresionistă, cu tușe generoase, mai degrabă studii de lumină. Își finalizează în 1912 studiile la Școala Națională de Belle Arte din Iași și participă la un concurs în urma căruia obține un certificat pentru pictură bisericească, urmând să lucreze la bisericile de la Scorțeni și Netezești. În 1913, se căsătorește cu Ecaterina Climescu şi are cu aceasta trei copii: Catrina, Petru, Irina și adoptă împreună și o fetiță pe nume Nineta, viitoarea actriță de teatru și de film Nineta Gusti.
În 1915, Nicolae Tonitza este profesor la Liceul Militar din Iași. Își organizează prima expoziție personală în Pasajul Majestic din București, alături de artistul Ștefan Dimitrescu.
În anul 1916, este mobilizat de Marele Cartier General al Armatei Române de la Iași la Secția a III-a și participă la bătălia de la Turtucaia, în urma căreia este capturat și este dus în lagărul de prizonieri de la Kirjali din Bulgaria, unde va sta până la începutul anului 1918. Este o perioadă în care Nicolae Tonitza se îmbolnăvește de reumatism și de malarie, două boli care i-au marcat tot restul vieții.
În 1921, Tonitza creează prototipuri pentru fabrica de ceramică Troița, cu sediul în București, fabrică care producea veselă și cahle de sobe din ceramică smălțuită cu motive decorative românești.
În perioada 1921-1924, din cauza unor dificultăți financiare, Tonitza se mută alături de familia sa la Vălenii de Munte, acolo unde își dorește să deschidă o „Academie” de pictură în aer liber. Se concentrează pe redarea de peisaje, de interioare de case, de portrete și de scene de gen cu copiii săi, cu Catrina, Petru, Irina și Nineta. Și amintim lucrarea celebră „Catiuşa Lipoveanca”, care o reprezintă, cel mai probabil, pe fiica cea mare a artistului Catrina, care este costumată în lipoveancă. De altfel, copiii reprezintă un subiect emblematic în opera lui Tonitza. Un alt subiect des abordat în opera lui Tonitza este nudul.
Expune în Spania, la Barcelona (1929), în Olanda, la Amsterdam (1930), și în Belgia, la Bruxelles (1935). Moare la 26 februarie 1940 în București, la vârsta de 53 de ani, fiind înmormântat în Cimitirul Ghencea, lăsând în urma sa o operă de mare valoare.
La Mănăstirea Durău
Doctorul Paul Gotcu era prieten cu pictorul, iar deseori mergeau la Muzeul de Artă pentru a vedea „tonitzele” (cele 11 tablouri donate orașului Piatra Neamț) şi îl ajuta pe Tonitza cu vânzarea de tablouri. Împreună cu preotul Constantin Matasă și un comitet de sprijin nemțean, au reușit să-i creeze pictorului condiții de lucru la Mănăstirea Durău. Profesorul Tonitza și-a alcătuit echipa din studenții cei mai buni: Călin Alupi, Corneliu Baba, Serafim Bodnariuc, Mihai Cămăruț, Al. Clavel, I.L. Cosmovici, Nicolae Popa sau Ion Țolea.
Pentru „eternizarea” momentului, după aproape o lună de la aşezarea în căsuțele din curtea schitului Durău, echipa s-a fotografiat împreună cu cei câțiva călugări ai mănăstirii și membrii nemțeni ai comitetului de sprijin. În imagine apare și soția lui Corneliu Baba, studentă la „bele arte” şi „fratele” Varahil Moraru. În fundal, silueta de lemn a turnului-clopotniță, plasat la intrarea în curtea schitului și câteva acareturi.
Tonitza se instalează în căsuța fratelui Ghiță Coțcariu, cel care avea faima de a nu fi găzduit pe nimeni în odăile ce aparținuseră cândva mitropolitului-cărturar Veniamin Costache. Pictorului nu i-a rezistat, acordându-i întreaga ospitalitate. Faima pictorului impunea la Durău un respect aproape evlavios. Toți chiriașii schitului păstrau o tăcere desăvârșită când, cu noaptea-n cap, pictorul ieșea pe cerdac să-și scrie corespondența ori când se retrăgea în odaie să picteze. Ținuta de lucru a pictorului era destul de insolită: o bluză din pânză groasă cu o croială ca de rubașcă, pantaloni tot din același material, băgați în ciorapii de lână groși, înalți până aproape de genunchi. Toată această costumație era completată de o bască cărămizie.
În scrisoarea către Nicolae Iorga, pictorul prezenta condițiile de lucru la Durău: „Profesorii și studenții vechii Academii ieșene și-au oferit știința, darul și munca lor în chip absolut gratuit, nu numai pentru Durău, ci și pentru greaua și îndelunga companie de reînviere artistică a părăsitelor monumente moldovenești.”
Ordonat și metodic, Tonitza, după așezarea echipei în curtea schitului, trece la evaluarea globală a lucrărilor și întocmește un amplu plan de restaurare. Supraveghează montarea schelei, asistă la demontarea catapetesmei, sugerează înlocuirea sistemului de prindere a candelabrului central și propune susținerea lui din patru laturi, cu lanțuri, spre a nu afecta monumentalitatea picturii cupolei Pantocratorului. Între timp, studenții fac schițe pentru diferitele scene ce urmau a fi transpuse pe pereți, nerăbdători să treacă la pictura propriu-zisă. Până atunci, însă, frapat de grosolanele greșeli arhitecturale ale schitului, schițează un studiu de corectare prin pictură a abaterilor de la schema arhitectonică „curat bizantină” pe care-l înaintează părintelui Constantin Matasă.
Tehnica encausticii, cu toate rețetele ei de preparare a peretelui pe bază de ceară și a culorilor, căreia Tonitza îi aflase și alte secrete, generau iscoditoare întrebări ale discipolilor. Şi opreliştile nu au lipsit, căci încălca unele canoane vechi. Uneori pictorul era deprimat, iar singurele bucurii erau călătoriile prin munții Neamțului. În iulie 1934 era instalat în locuința profesorului Ioan Drăgan din Piatra-Neamț, casă alcătuită gospodărește, cu cerdac, chioșc și alte acareturi, în umbra Cozlei, lângă parcul orașului. De aici, îi mărturisește tânărului discipol ieșean Afane Teodoreanu impresiile unei excursii de la Piatra la Cheile Bicazului: „Cheile Bicazului sunt minuni de sălbăticiune și pitoresc. Și șoseaua care urcă până acolo în serpentină e excelentă. Am descoperit pe înălțimile acelea pensioane și hoteluri admirabile și extrem de ieftine: 130 pe zi pensiune completă. În altă vară acolo o să mă instalez, căci am avut tipuri de țărani și țărance de un pitoresc încă neîntâlnit de mine prin alte locuri. Și frumoși, minunea lui Dumnezeu. Mai ales copiii, îmbrăcați, de la 3 ani în costume omenești. Pălărie de muntean, opinci, ițari, chimir și, la chimir, coșcogeamitea briceag (la lanț)”.
A fost greu, dar au reuşit finalizarea picturii şi în 1937 aceasta a fost sființită, așa cum arată inscripția aflată deasupra intrării, în pronaos: „Cu voia Tatălui, cu binecuvântarea Fiului și ajutorul Sfântului Duh, în vremea păstoriei IPS Nicodim, mitropolitul Moldovei, prin strădania doctorului Paul Gotcu și sprijinul câtorva dreptcredincioși creștini, împodobitu-s’a acest sfânt lăcaș, în milostivă clacă, de studenții și diplomații Academiei de Arte-Frumoase din Iași, sub călăuza dascălului lor, zogravul N. Tonitza. Sfințirea lucrului de zugrăvire și înoire s’a făcut cu strălucită sărbătoare la 14 septembr. 1937”.
Prof. dr. Daniel DIEACONU
