După înfrângerea armatei germane la Stalingrad și eșecul operațiunii Barbarosa, armata rusă a început contraovensiva şi se apropia de Prut în primăvara anului 1944. La sfârșitul verii, trupele sovietice avansau pe teritoriul României, urmărind armata germană aflată în retragere, care opunea rezistență în zonele avantajoase din punct de vedere al reliefului. În munții Neamțului, confruntările au fost deosebit de intense, iar civilii au avut de suferit din cauza frontului.

După 20 august 1944, trupele sovietice au avansat prin Moldova, îndreptându-se spre aliniamentul fortificat Pașcani-Târgu-Neamț. Până pe 22 august, acestea au distrus cazematele de la Pașcani până la Oglinzi și au traversat munții Stânișoarei, ajungând în zona Largului, cunoscută drept „crucea văilor”, un punct strategic de trecere către Ardeal și nordul Moldovei. Pentru a controla căile de retragere, germanii au distrus podurile din beton de pe Valea Bistriței și Valea Bistricioarei. În Poiana Largului, s-au dus lupte grele, germanii încercând să reziste ofensivei sovietice pentru a-și asigura retragerea.

Pe lângă ororile războiului la care a fost martoră populația civilă, ea a avut cel mai mult de suferit din cauza întoarcerii armelor de către România la 23 august 1944. Locuitorii zonei spuneau că soldații germani erau corecți și se purtau frumos cu civilii. Totuși, după 23 august atitudinea nu a mai fost aceeași, civilii români fiind de multe ori acuzați de partizanat. Mai mult decât atât, au intrat în acțiune trupele Einsatzgruppen care au făcut ce știau mai bine. În Poiana Largului, evenimentul cel mai dur rămas în memoria colectivă a fost cel din beciul familiei Tărâță, unde au fost omorâte 16 persoane din cele 23 care se adăposteau acolo din calea războiului. În ziua de sâmbătă, 3 septembrie 1944, câțiva membri Einsatzgruppen i-au scos pe toți din beci și au făcut o numărătoare, iar a doua zi au revenit și au aruncat în beci 8 grenade, dintre care 6 au explodat. Constantin Tărâță, care luptase în mai multe rânduri pe front și venise teafăr, a murit aici și odată cu el 6 dintre fetele lui. Supraviețuitorii au fost răniți grav. Ei povestesc că au scăpat cu viață numai datorită unei icoane a Maicii Domnului, care s-a rupt atunci când au explodat primele grenade, iar unii dintre ei au luat bucățile. Ana, cea mai mică dintre fetele lui Constantin Tărâță, avea doar 9 luni și a supraviețuit.

În continuare, vă prezentăm mărturiile a trei săteni care au trăit evenimentele din 1994 din Poiana Largului.

Ana Vatamanu (Tărâță) – 80 de ani

”După naştere, la 9 luni a venit războiul. Eu nu îmi cunosc tatăl, că a murit în beci, omorât de nemţi. În urma războiului, când au fost în retragere, când au pierdut războiul, s-a rupt frontul şi tata a venit acasă cu toată lumea care a fost pe front. A venit acasă şi a murit acasă, n-a murit pe front. Aşa s-a întâmplat. Au stat în beci două săptămâni, dintre care am fost şi eu în beci, ne-am băgat acolo din cauză că era armata, era linia întâi aici în zonă cu nemţi, cu ruşi pe dealuri, plin de nemţi şi familia mea a stat în beci. Şi au venit şi vecinii, nu ştiu de ce au venit la noi. Cu copii, cu nepoţi şi s-au strâns vreo 23 de oameni în beci la noi. 23-24, dintre care erau şi mai departe de noi câtiva, mai dincolo de sat. Şi când a fost în retragere armata germană, deci cum s-au luptat şi a fost linia întâi pe aici în zona noastră şi s-au omorât, au rămas ruşii răniţi pe jos şi nu puteau, săracii, muri, că erau fără picioare, fără… până au murit, s-au chinuit că era vară şi le plângea lumea de milă în ce hal erau, că mama îmi spunea, mult timp după război, ea povestea cu cele care au rămas, ce chinuri erau, când ieşeau ai noştri din beci să aducă un pic de apă sau nişte fructe, că de mâncare nu prea se vorbea, nu aveau unde o face. Au răbdat şi ei de foame, că în casă erau nemţii, erau mulţi, dormeau şi pe jos. Ai noştri erau în beci băgaţi şi acolo n-aveau unde să facă mâncare. Două săptămâni au stat aşa. Ieşeau la apă și mergând la apă, ruşii care erau pe jos cereau o lingură de apă, le trebuiau că erau însetaţi, săracii, amărâţi, chinuiţi de muşte, era cald, era de groază ce era. Nemţii şi i-au strâns pe ai lor şi i-au dus cu maşini, care răniţi, care morţi, i-au cărat că aveau maşini, ruşii nu aveau nimic, erau veniţi de pe dealuri, plini de toate insectele, păduchi şi mizerabili, nespălaţi şi flămânzi şi mâncau ce apucau, plini de câte boli, săracii, şi rămaşi aşa, nu-i strângea nimeni. I-au strâns foarte târziu şi i-au îngropat într-o groapă comună prin gura Faurului pe acolo, gura pârâului undeva, cred că şi acum sunt acolo. Au fost şi la noi, dar i-au scos care au fost acolo pe la mălin. Şi lumea, deci, cum ieşea din beci să aducă apă, copii sau cine era, le dădea câte oleacă de apă, cum să treci pe lângă ei să nu le dai apă dacă erau, săracii, aşa. Probabil de pe dealuri, de unde au văzut ei cu binoclul, nemţii au văzut că ai noştri le dau apă, le era ură pe ei şi pe noi. Pe noi românii le era foarte ură că dacă au pierdut războiul ziceau că România e de vină, sunt vinovaţi şi ai noştri, ne considerau trădători, cred.

Şi au văzut că se dă apă rușilor şi îngrijesc de cei care sunt răniţi. Cu ură şi cu mânie au venit şi i-au numărat câţi erau în beci, erau austrieci, nu erau nemţi adevăraţi, aveau cap de mort, îmi spunea mama, pe uniforma lor. Erau echipe de sacrificiu, care anume se ocupau de omorât, cred eu. Şi aveau pe uniformă cap de mort. Erau austrieci în armata lor, a nemţilor. Nu erau nemţi, că nemţii erau cumsecade. Nu luau un ou sau ceva de la noi. Dacă luau ceva plăteau, că ei avea hrană, erau civilizaţi, faţă de ruşi ei erau foarte bine. Şi i-au numărat, deci, câţi sunt. A doua zi au venit câţiva dintre ei, austrieci de aceia, o echipă cum era, trei-patru câţi ar fi fost, că nu mai ştiu. Şi au dat grenade în beci, unde erau adunaţi ai noştri, deci. Eu aveam nouă luni, surorile mele aveau de la 3 până la 14 ani, din doi în doi ani. Şase surori, tata era şi el acolo, erau vecinii şi până la 23 de oameni i-au omorât, au fost 16 morţi dintre care familia noastră toată, în afară de mine şi mama, mama a ieşit şi au mai ieşit două femei cu trei copii, dar cum au ieşit, prin mare minune au ieşit. Când au dat primele grenade în beci, ei când s-au băgat în beci au dus o icoană cu Maica Domnului acolo, pe care o am şi acum. Ca să aibă la ce se închina, mama a dus o icoană. Şi când au dat primele grenade icoana s-a spart, deci sticla şi, era de hârtie, s-a rupt şi hârtia. Era grosuţă aşa. S-a rupt în trei-patru bucăţi. Şi mama a luat o bucată din ea şi a pus-o în sân, a mai luat Veronica lui Ciucanu, vecina, a pus şi ea şi naşa Ileana lui Dascălu, vecina noastră, a pus şi ea. Trei femei, deci, au pus din bucăţile de icoană în sân, în cămaşă, că aşa se spune, în sân. Şi aceste femei au scăpat, mama, naşa Ileana şi ţaţa Veronica, vecina noastră. A scăpat ea cu doi copii, Vasile şi Ionel, şi naşa Ileana cu nepotul ei, Victor Cojocaru. Au ieşit ei întâi din beci, cum îmi povesteau ele, pe urmă a ieşit mama, foarte rănită, ea a fost grav rănită, a târâit un picior şi o mână după ea mult timp şi până la trei ani a avut o schijă într-o mână şi într-un picior, la trei ani au ieşit schijele acelea, singure. A fost tratată la un spital nemţesc, pansată, trebuia mai mult, dar după război cine îţi avea grija. A ieşit mama din beci după ce au dat opt grenade şi două n-au explodat. Au murit, săracii, toţi în faţa ei, cum au murit, ştie Dumnezeu ce moarte au avut şi cum au murit. Dumnezeu să-i ierte, săracii, omorâţi de păgâni. Grea, grea încercare. A ieşit mama şi s-a dus direct în porumb, că era în septembrie, în 4 septembrie ’44 s-a întâmplat. Era duminica la amiază când s-a întâmplat pozna. Şi eu am rămas în beci. Eram de 9 luni, dar mi-a zis mama aşa: că eu plângeam în timpul cât eram în beci, întuneric, gălăgie, s-au dat şi grenadele acelea şi mama, ca să nu mai plâng, m-a învelit într-o pătură groasă, într-un ţol de lână ca să nu mai plâng. Şi ea îmi spunea că a crezut că m-a omorât că eu n-am mai plâns, am stat aşa cum m-a învelit ea. Şi a văzut că nu mai suflu, m-a lăsat pe ceilalţi morţi că ea s-a gândit că «pe asta am omorât-o eu». «Că dacă am învelit-o aşa de tare, n-a mai avut aer şi cu fumul de aici… » aşa a gândit ea. Deci eu am murit printre primii, cum îmi spunea ea. Şi am supravieţuit aşa, deci am fost leşinată cum s-ar spune, ameţită, ce ştiu eu cum se numeşte… moartea asta. Nu cred că moarte clinică, o ameţeală cred. Mama a ieşit în porumb, rănită, plină de sânge, fără batic pe cap, arsă, cum era ea aşa, dar a avut în spate o bondă de lână că în beci era frig, o bondă de miel. Şi datorită bondei aceleia n-au pătruns schijele în plămâni. S-a spart bondiţa, dar s-au oprit, deci, în lâna aceea şi n-au rănit-o la plămâni şi la inimă. Deci aşa a fost să fie.

În capătul satului era mătuşa Taliţa, mama Iosobenilor, îngrijea un băiat care venise din armată foarte bolnav şi-l păzea, nu-l putea duce nicăieri că zăcea, cum se spune, era foarte bolnav şi era pe pat.

Şi a ajuns în ogradă la mătuşa Taliţa. Acolo, când a ajuns, mătuşa ieşea din casă de la Niculiţă. Şi a rămas încremenită în prag, că mama s-a ridicat în picioare, c-a mers în patru până acolo, cum a putut ea s-a târâit. «Mătuşă să nu-ţi fie frică, eu sunt, Lucreţia. La mine acasă au murit toţi, eu am rămas şi am venit să mor aici. Dacă mă primeşti, te rog frumos!». Şi a luat-o în casă, a pus-o pe pat şi i-a dat o cămasă de-a ei, a spălat-o, i-a făcut un ceai şi a aşezat-o pe pat. În timpul acela au venit nemţi pe acolo, treceau, erau patrule nemţeşti care circulau, deci, mai controlau, ce ştiu eu ce misiuni aveau. Şi erau nemţii care stăteau la noi în gazdă, s-a nimerit, patru nemţi. Stătuseră la noi, deci, în cantonament, acolo. Şi au văzut-o pe mama, au cunoscut-o că mama le dădea ouă, miere de albine, timp de două săptămâni i-a servit acolo cu ce a avut. Plăteau ei, dar le-a dat şi au cunoscut-o că-i mama. Şi s-au mirat şi au venit acasă la noi. Şi m-au găsit pe mine, în ogradă eram ieşită. Am ieşit printre morţi şi de nouă luni mergeam în patru, că aşa merg copii la nouă luni, nu merg în picioare. Şi m-au găsit în ogradă cu pielea goală, cum m-am necăjit şi am ieşit printre morţi, printre bolovani, cum s-a năruit gârliciul de la beci când au dat grenade. Dar rămăsese un loc de ieşire, cumva. Şi eu am ieşit la lumină, deci, duminică, luni, noaptea, ziua, când oi fi ieşit nu ştie nimeni, iar asta era luni. M-au găsit nemţii acolo şi au luat o ţoală de pe gard, că nu mai rămăsese nimic prin casă, nemţii au pus prin tranşee, covoare ce au mai fost, cum erau lucruri ţesute. Casa era goală. Dacă a fost linia întâi, a fost mare măcel pe la noi. Şi m-au învelit în ţolica aceea şi m-au adus la mama. Şi s-au dus nemţii şi au căutat oameni care erau prin sat de-ai noştri, au găsit vreo trei-patru oameni care au făcut o targă cum au putut ei improviza şi au pus pe mama pe targă şi pe mine, au pus un ţol acolo pe ea, şi ne-au dus, au coborât devale acolo pe râpa aceea pe la Iosub, a trecut pârâul şi acolo sub dispensar era o casă mare, unde era spitalul nemţesc. Au dus-o pe mama acolo, că erau nemţi şi au pansat-o. Au îngrijit-o, primele ajutoare şi au pansat-o acolo cu ce aveau ei, nemţii, că ei aveau, şi ne-au dus în Poiana Largului. Acolo nu fusese război, era mai ocrotit satul acela, de la biserica din coastă, de la dispensar încolo, spre Moligelu. Acolo era linişte în sat, lumea nu era aşa ca pe la noi, zdrobită. Era mai linişte. Şi m-au dus la Pantelimoneşti, la Anica parcă îi spunea, mama Pantelimoneştilor, şi Gheorghe Pantelimon. Pantelimoneştii, deci, erau toţi băieţi neînsuraţi, probabil fuseseră în război, nu ştiu, erau băieţi tineri. Unul era mai mic, Alexandru, acela a îngrijit mai mult de mine, acum a murit nu de mult. Şi au avut grijă de mine două sau trei săptămâni, acolo ne-au îngrijit pe mama şi pe mine. Ei îmi ziceau totdeauna când mă găseam cu ei «copila noastră». Au avut grijă de mine şi de mama. Ţin să le mulţumesc foarte mult pe această cale şi să îmi arăt recunoştinţa faţă de aceşti oameni cu suflet mare.

Şi aşa a fost întâmplarea războiului. Datorită Maicii Domnului am scăpat noi, eu şi cu mama şi cu acele femei, Maica Domnului a făcut minuni. După ce a trecut războiul era în sat un pictor, pictorul Ciucanu. Şi mama s-a gândit să strângă bucăţile de icoană, să le ducă la pictor şi să o reîntregească, deci aşa a făcut. A dus-o şi a reparat-o, o am şi acum. A pus bucăţile fiecare la locul lor şi a pictat-o şi o avem în casă ca mare lucru, o ţinem, ca mare lucru că datorită Maicii Domnului am scăpat de acolo de la moarte.”

Aftanase Pipirigeanu- 96 de ani

”Apoi de la război nu mai zic. Foame mare, urâciune, nu haine, nu nimic. Au murit pe front, câți îi știu eu, la fiecare casă a murit câte 1-2 pe front. Când a fost frontul aici pe la noi au împușcat nemții vreo sută de oameni dacă-i luăm la rând. Numai în beci la Costică Tărâță, el a avut 7 fete, a supraviețuit doar cea mai mică, Anișoara, care era în fașă. Acolo au dat nemții grenade, 23 de oameni au fost acolo, câțiva au scăpat. Erau observatori în Surduc. De ce i-au bănuit? Au înaintat rușii și au rămas răniți. Și femeile se duceau și le dădeau apă sau mâncare. Și nemții au văzut. Și i-au scos din beci, i-au numărat, i-au băgat înapoi și i-au omorât acolo, n-au mai căutat. Pe alții i-au împușcat așa, într-aiurea. Cum au împușcat aici. Și eu am fost împușcat, glonțul din gât, aici, pe mama au omorât-o, pe fratele meu. Eu am scăpat cu viață, n-am murit. A trecut războiul, dar au venit în urmă rușii.

Știu că în timpul războiului am avut aproape 50 de oi. N-am mai găsit nimic. Au luat rușii tot, nemții. Cu cârdul luau vitele. Socrul meu a avut boi, a avut vaci, tot i-au luat nemții. Oi, vreo 20 și ceva. Tot au luat, nemții, rușii, tot au luat. Cum a fost frontul la noi, veneau rușii, erau anume puși, luau cârdul cu totul, vite, vaci, și mergeau în urma frontului. Acelea erau rezervă pentru hrana armatei care mergea pe front. Tăiau oi, câte 10, 15, 20, le puneau la cazan, fierbeau mâncare, duceau mâncare la soldați. Tăiau vaci, tăiau viței, tăiau tot, era rezervă. În urma războiului la noi oamenii au rămas fără vaci, fără oi, n-a mai rămas nimic, au luat tot. Nemții nu mâncau oi. Ei mâncau numai carne de porc și de vițel, nu le trebuiau oi. Râdeau oamenii care spuneau că rușii pun oaia cu tot cu clopot în cazan și o fierb. Ei oaie mâncau, bălană. «Davai balana!» Și uite așa a prins lumea, sunt multe, multe tare de vorbit.”

Victor Cojocaru – a decedat în 2014, textul este dintr-un caiet jurnal

”Am stat între fronturi două săptămâni, nu ne-au evacuat. Când veneau ruşii îi respingeau nemţii, aşa am fost hărţuiţi două săptămâni.

În acele două săptămâni am trăit zile grele aici pe Fauru. Cu bunicii mei am stat noi în urmă, că la noi au apărut ruşi într-o duminică seara înainte de 23 august 1944. La noi pe Fauru era comandament nemţesc acasă. În acea duminică bunicii m-au trimis după vite. De pe islaz, unde le mânasem dimineaţa, am mers şi le-am găsit în fundul Faurului pe islaz. Am început a le strânge mai grămadă ca să le pot mâna mai uşor, numai ce aud pe cineva. A ieşit la mine un militar voinic cu mustăţi, cu o puşcă şi cu o baionetă. Mi-a vorbit româneşte. M-a întrebat cum mă cheamă, i-am spus şi el a vorbit româneşte să merg după el. Eu i-am zis că să iau vacile. El a zis lasă că «le dăm noi la vale acasă» şi am mers după el până la păgini. Acolo sub un molid mare umbros erau vreo cinci militari şi o hartă. Fiecare avea un carneţel şi lua date de pe hartă. Aici ofiţerii aveau pe umeri frunze. Rusul cu care am mers a vorbit cu ei ruseşte. Unul dintre ei m-a întrebat câte clase am. I-am spus. Rusul care m-a adus m-a întrebat «câţi kilometri pod Largului?». După cât m-am priceput i-am răspuns, aproximativ vreo trei kilometri, că m-a întrebat în râs, doar aveau pe hartă.

Pe urmă am plecat la vale cu rusul care m-a adus, iar când am ajuns în pârâu încă nu era întuneric, să iau vacile. El mi-a zis că le-a mânat un soldat trimis de el, le găsesc acasă. Mi-a zis pe nume să merg pe unde am venit şi să nu mă uit nici într-o parte, numai înainte. La semnul dat de el, o aruncătură de pietricică, să stau, dar să nu mă uit înapoi. Am mers aşa de la deal, de la Haralambie Cojocaru. Acolo m-am uitat în vale şi am văzut nemţi dezbrăcaţi până la brâu, se udau cu apă. Acolo rusul care am venit a zis să merg acasă. Nu l-am mai văzut. Eu am ieşit din pădure şi mergeam la vale acasă. Când am ajuns, bunicul m-a întrebat unde sunt vacile. I-am spus întâmplarea şi am stat mult, am vorbit mai în urmă, că aveam comandant nemţesc acasă. Un neamţ venea vorbind. Ne-a îmbrâncit şi ne-a îndreptat în tranşeu pe mine şi pe bunica. Bunicul intra în groapa de cartofi. A început atacul, ruşii trăgeau de la cireş către nemţi în Poiana Teiului cu tot felul de armament. Cât a durat atacul nu am idee. A venit un neamţ şi ne-a scos din tranşeu şi ne-a dus în casă, care era bătrânească, şi ne-a îndesat pe cuptor pe mine şi pe bunici. Nemţii s-au strâns şi ei în casă. Lumină nu era, doar lampă cu gaz şi lumânări. Casa avea două odăi, una mai mare şi una mică. În odaia mare au adus fân şi l-au aşternut jos, armele le-au pus piramidă în mijlocul casei. Nu ştiu de unde au adus băutură, ţuică. Ei aveau capacele de la bidoanele bunicii, fiindcă ea a ascuns toată vesela, atât a mai rămas. Vreo 4 oale de pus la prins laptele. Vine un neamţ la noi îi dă o oală bunicului, bunicii şi mie una, vine cu un bidonaş şi pune câte un căpăcel de la bidonul cu rachiu în paharele pe care le aveam în mână. Ei au început a cânta, nu se ştia ce era în casă. Din când în când înţelegeam ce spuneau: «ruşii respinşi în munte către Hangu». Cât am stat pe cuptor nemţii au încetat din cântat. Cei care dormeau erau cu picioarele pe pereţi. Numai ce aud în dosul casei o mitralieră. Bunicul a sărit de pe cuptor, a tras de noi să ieşim afară din casă. Din cei care dormeau cu picioarele pe pereţi s-au trezit şi nu ne-au lăsat să ieşim afară, nu era ziuă încă. Mai pe urmă ne-au făcut semn să ieşim. Am ieşit repede, bunicul în groapa cu cartofi noi în dosul bucătăriei, în tranşeu. Când am ajuns la tranşeu era ocupat de ruşi. Am stat un timp pe marginea lui şi am întrebat-o pe bunica cine sunt aceia şi mi-a spus că sunt ruşi. Lângă tranşeu avea bunicul o şură unde ţinea căruţa. Zăresc un cap de soldat. Acesta îmi zice pe nume, «Victor, rus bun, să nu-ţi fie frică». L-am recunoscut pe rusul care m-a dus la Călugăreni la ofiţerii lor. Noi ne-am îngrămădit în tranşeu. De acolo se vedea la uşa casei doi pistolari, care au mitraliat şi cinci ruşi au intrat în casă, au rupt firele la aparatura care era în casă cam pe la ora 9. Nemţii au respins pe ruşi în pădurea Faurului. A venit un neamţ, ne-a scos din tranşee şi ne-a obligat să scoatem nemţii morţi din casă. Mare treabă nu am făcut, ne-au mânat în tranşee din nou şi nu ne-au lăsat să ieşim până nu i-au cărat pe toţi din casă. Au fost vreo 17 nemţi morţi.

Am ajuns acasă în casa bătrânească ştiind atâţia morţi, ne era frică şi să dormim. Şi a zis bunica să mergem la Costică Tărâţă (foto stânga) în beciul lui. El era vecin cu noi mai la vale. De acum începe masacrul durerii. În beci împreună cu mine şi bunica eram aproximativ 25 de persoane. În beci erau paturi comune, lumină, felinare, lumânări. În beci am stat de luni noaptea până duminică la 5 după amiaza. Costică Tărâţă, stăpânul beciului, avea stupi, avea luată arvună pentru miere de albine de la un bogătaş. În porumb la Costică Tărâţă erau ruşi răniţi. Au venit patru nemţi cu câte o găleată şi au luat miere fiecare. Mierea era zaharisită, au umplut genţile şi au plecat, nu după mult timp au venit în casă. Costică Tărâţă avea  butoiaşe făcute de el, altele mai mari, altele mai mici, dar nu au mai găsit. Între timp Costică ne-a pus să le ducem în porumb. Nemţii care au venit pe urmă au plecat supăraţi, pe urmă au venit alţii. Alţi patru, numai în cămăşi cu mânecile suflecate, fiecare având patru grenade cu coadă la brâu şi armă. La bonetă aveau capul morţii, era echipa de sacrificiu. Ne-au scos din beci, ne-au numărat de două ori, pe urmă ne-au băgat în beci. S-au aşezat pe prispa casei în faţa uşii beciului şi aveau câte o grenadă în mână. O vecină, Ioana Loghin blestema şi zicea ce îi venea la gură. Un neamţ pune grenada pe prispă şi pune arma la ochi şi o împuşcă pe Ioana Loghin prima dată în beci unde eram toţi. Fiica ei era lângă ea şi a împins uşa beciului cu piciorul. Nu mult a durat şi am auzit o bubuitură mare. Toţi care erau în beci au început a răcni, fiecare cum putea. După patru grenade nu s-a mai auzit nimic decât vaite. Asta a fost prima repriză. La aceste patru grenade stăpânul beciului nu a fost mort. A strigat să nu mai răcnim că s-ar putea să mai dea. Nevasta lui Costică Tărâţă strigă la bunica să îi dea o bucată de icoană, că aveam icoane în beci. Noi am căzut la pământ de la exploziile grenadelor. A mai zis şi Veronica lui Ciucanu să îi dea şi ei o bucată de icoană. N-a venit bine bunica de unde plecase şi am auzit tropot de bocanci şi au mai dat patru bucăţi de grenade. Pe urmă s-a făcut linişte, dar vaietele se mai auzeau dureros. În beci tot întuneric şi fum, ca în iad. Bunica s-a sculat de lâgă mine şi a ferit din gura gârliciului scânduri ce erau acolo. Abia se zărea afară. Am zis «hai să ieşim!». El stătea, Costică Tărâţă, stăpânul beciului, rezemat de zidul beciului cu o fetiţă a lui, morţi amândoi. Când am dat cu mâna şi am zis «hai să ieşim, bădie Costică» nu avea jumătatea capului. Gheorghe Ciucanu nu era mort, dar era rănit şi a strigat la mine: «Victor, scoate-mă că sunt chior şi n-am o mână». Am tras, dar nu am avut putere să-l scot afară. Am ieşit cu bunica şi ne-am dus în porumb. Soarele era de o prăjină la asfinţit. Dintre cei 25 am scăpat 7. Dintre cei 7, eu, Cojocaru Victor şi Anicuţa Tărâţă am scăpat nerăniţi. Anicuţa Tărâţă avea 9 luni. Lucreţia Tărâţă, mama Anicuţei, Veronica Ciucanu cu Vasile şi Ionel. Nu ştiu câţi ani aveau fiecare dintre ei. Veronicăi Ciucanu i-a rămas o fată moartă în beci. Veronica nu a murit în beci, a murit mai târziu acasă.

În porumb am stat de duminică până miercuri şi ne-am retras cu bunica prin porumb până la Costică Iosub în alt beci. La Costică Iosub era mama lui Costică, o soră a lui şi un frate, Niculiţă, venit din armată bolnav. Acasă zăcea la pat.

Miercuri noaptea, în zorii zilei nemţii au aruncat podul de peste Bistriţă în aer. Podul de la Munteanu tot atunci. A început iadul în strâmtura de la Roşeni. Podul de la Zahorna, în continuare toate podurile de pe Bistriţă către Vatra Dornei. Când să ieşim din beci nu am mai putut deschide oblonul. Ne băgam de sus pe scări de piatră în jos. În beci aveam lampă. Explozia podului din lemn de la Munteanu a aruncat o bucată de lemn până pe oblonul beciului unde eram noi. Auzeam vorbă la oblon şi s-a deschis oblonul şi am auzit o voce. Era ziuă, soarele răsărit. Un rus striga la noi să ieşim afară şi făcea cu mâna. Am ieşit. Mama lui Costică Iosub, Taliţa, apoi fata ei, Tincuţa, eu cu bunica, dar Niculiţă, fiul Taliţei n-a putut fiindcă zăcea. S-au băgat doi ruşi şi l-au scos afară în ogradă. Pe urmă ruşii au continuat drumul lor după nemţi.”

Aglaia Fărcășanu: ”O săptămâna în groapa de cartofi, ca-ntr-un mormânt”

”Tata ieşea noaptea şi se uita dacă firele de telefon ale nemţilor mai sunt, că erau puse pe drum, pe marginea drumului acolo în zăvoi, şi în fiecare noapte se tot ducea şi căuta sârmele acelea de telefoane. Eu mai ieşeam din beci, mă mâna tata, el nu ieşea la vite. Mă duceam eu, aveam pământ acolo şi le duceam să pască, veneau branduri, veneau gloanţe, fel de fel, ca în timpul războiului. Trece o santinelă nemţească cu Maria lui Pantelimon Ţăranul, soţia lui Iosif Chiruţa şi cu un fecior al Liţei era, Neculai parcă-l striga. Legaţi de mâini de nemţi că i-au propus ca trădători de ţară să-i ducă să-i puşte, să-i ducă la Bistricioara, nu unde trebuia, ori să-i ducă în Germania, nu mai reţin. Am ieşit şi m-am uitat. Tata nu a vreut să se uite, că s-a temut. Am ieşit şi i-am urmărit la punţi, că erau nişte punţi, de la zăvoi se trecea în Călugăreni, cred că nu le ştii că n-ai cum, cumătra Anicuţa dacă reţine. La punţi, când au ajuns, i-au simţit inamicul, ruşii, pe nemţii aceia, cum îi ducea legaţi. Doamne! Și au dat de sus cu branduri, cu tot felul, şi au omorât nemţii acolo la capătul punţii şi ei au sărit în apă, Maria şi cu acela şi era şi fratele ei, deci erau trei. Fratele ei, Mihai. Au sărit în Bistriţă. Doamne, Doamne! Şi au mers prin Bistriţă până aici la Piatra Teiului, asupra serii au ieşit din apă, e ceva de nesuportat. Şi s-au dus şi au stat noaptea înfricaţi şi uzi şi flămânzi la Părintele Balan, dar Părintele nu era că erau duşi cu ocazia războiului, nu erau acasă. S-au dus şi au stat noaptea acolo. Dimineaţa au ieşit, pe măsură să vină acasă. Nemţii i-au zăpsit, unul sau doi, care au rămas din aceia cum au omorât pe ceilalţi, şi i-au luat iară. Aproape la capăt încolo, era unde stătea Nicu Andronic, erau maşini de-ale nemţilor şi i-au suit în maşini că să-i ducă tot să-i omoare sau să-i ducă, eu nu pot să ştiu unde. Poate în Germania, să-i închidă. S-au suit nemţii, aşa. Ruşii i-au observat şi de acolo şi au prins a da cu branduri şi acolo, ei au sărit, săracii, din maşină şi au sărit iar în Bistriţă. Şi au stat în Bistriţă iar până seara şi au venit, nu era mare Bistriţa, era mai secătuită. Au venit iar până în direcţia zăvoiului şi odată cu întunericul au ieşit foarte înfricaţi, nemâncaţi, uzi, vai de capul lor! Acei doi bărbaţi nu ştiu unde s-au putut ascunde, iar Maria, nu era căsătorită, avea vreo 18 ani, cam aşa. S-a dus la femeia lui Gheorghe Vârvărescu, că avea o groapă de cartofi. Deci cartofii erau scoşi şi ea săraca, toată udă şi bolnavă, căci de atunci i s-a tras şi moartea de răceală şi de frică. Și a băgat-o acolo, femeia aceea, în groapa de cartofi, i-a pus acolo nişte fân şi a astupat-o, Doamne fereşte, a astupat-o cu scânduri şi cu pământ deasupra. Aşa. I-a dus acolo ceva de mâncare tata. Mă mână de acolo, că el nu ieşea, se temea de nemţi să nu-l ia şi pe el, să-l puşte, cine poate şti. M-a mânat pe mine după nişte poame. Dar era mult de distanţa de acolo de unde am plecat până acolo la femeia cu poamele. Ea ieşise cu o bucată de mămăligă pe o farfurie, cu un pic de brânză şi mi-a spus să tac, «să nu vorbeşti nimic», că are pe cineva în groapa cu cartofi, Maria lui Ţăranu, «să-i dau să mănânce». Doamne fereşte, a stat acolo astupată cu pământ şi fără lumină, zi şi noapte, mă mir că nu a murit acolo.

A stat interval de o săptămână, poate şi mai bine. După ce s-a liniştit războiul, de s-au retras nemţii, tata ieşea noaptea şi tot căuta firul acela al nemţilor de telefoane şi, când a văzut că nu-i, a venit cu multă bucurie să ne spună că s-au retras nemţii.”

A consemnat Alexandru ANDRIEȘ