Generaţia de aur. O sintagmă considerată de unii îndrituită, de unii contestată. De ce de aur? Căci doar nu a luat nicio medalie de aur! Dar hai să fim serioşi! Medalie de aur la fotbal?! În 1990, optimi, în 1994, sferturi, în 1998, din nou optimi. În 1994 au fost puţine minute care ne-au despărţit de o semifinală cu Brazilia. Valoare de aur pentru astfel de performanţe? Cu siguranţă şi mai ales dacă facem o comparaţie cu performanţele actuale. Considerăm că Hagi şi ai săi au fost… de aur! În ciuda unor detractori în frunte cu Dănuţ Lupu şi Alin Stoica şi nu numai. De ce este nemulţumit Dănuţ Lupu şi de ce se dovedeşte un adversar implacabil al lui Hagi? De ce este un mare contestar? Să fie oare din frustrare?! Pentru a înţelege este din nou necesar să facem apel la istorie. Istoria fotbalului. Şi să scriem despre un fotbalist cu un talent imens. De aur. Şi care a ajuns de multe ori în noroi… Autorul acestor rânduri a fost dintotdeauna un fan al fotbalistului Dănuț Lupu. Pe care a avut privilegiul să-l urmărească pe viu când era la Dinamo (e drept doar un meci), mai multe pe stadionul Giuleşti şi în câteva pe stadionul Borzoghean, când a venit cu Rapidul sau Dinamo (după revenirea sa din străinătate). L-am întâlnit în 1999, când a coborât dintr-un Mustang, parcat pe interzis, căci oprise să-şi ia ţigări. Nu ne-am ales nici eu, nici alţii ca mine, cu vreun autograf, căci ne-a îndepărtat cu mare lipsă de condescendenţă…
Dănuț Lupu a început fotbalul la clubul Dunărea Galaţi unde a evoluat între 1985-1987. Jucase hochei înainte de a deveni oţelar şi era văzut ca o mare speranţă a acestui sport. Dar a ales fotbalul şi bine a făcut.
A fost remarcat de Mircea Lucescu şi adus la Dinamo în 1987. A fost, de altfel, unul dintre copiii de suflet ai lui Lucescu. De multe ori fiul risipitor. A răspuns prin jocul său inventiv și creator fiind artizan la cucerirea eventului în 1990, precum și la parcusul dinamoviștilor în Cupa Cupelor, încheiat în semifinalele competiției contra lui Anderlecht. Tot în 1990, participă cu echipa națională la turneul final al Campionatului Mondial din Italia. A transformat un penalty în meciul cu Irlanda aproape de pe loc, stârnind mare uimire. Dar despre el deja se auzise în mai multe cercuri că fusese prins în Scoţia că furase dintr-un magazin şi greu l-a eliberat Lucescu.
Celebrul armator Vardinoianis, cel ce ajutase Steaua în victoriile ei europene, îl vroia pe Hagi, dar l-a primit pe Lupu, care în 1990 a semnat un contract cu echipa greacă Panathinaikos Atena, cu care a câștigat titlul de campion al Greciei în 1991. Dar şi aici a fost arestat şi a stat în puşcărie pentru conducere de grup infracţional, hoţi de maşini. S-a dezvinovăţit incriminând un complot împotriva sa pentru a nu mai fi plătit şi pentru a i se rupe contractul. A mai jucat în Grecia la Korinthos și OFI Creta. Dar firul întins al carierei sale se încâlcise.
În 1994, a revenit în România și a semnat cu Rapid, dar, după doar două meciuri jucate, a acceptat oferta de la echipa italiană Brescia Calcio, condusă de Mircea Lucescu care i-a întins din nou o mână. După un sezon în Serie A, Brescia a retrogradat, iar Lupu a revenit în România, la Rapid, iar apoi a jucat două sezoane din nou la Dinamo. În 1997, din nou Lucescu, care a venit la Rapid, l-a chemat pe Lupu şi cu formația feroviară a devenit campion al României în 1999. În 2000, a ajuns pentru a treia oară la Dinamo.
A avut doar 14 selecţii la naţională, puţine pentru un asemenea fotbalist. Îmi aduc aminte nişte meciuri în 1995 cu Polonia sau Azerbadjan şi un titlu: „Puiu pune Lupu pe azeri”. Cine a fost vinovat pentru o astfel de carieră? Mulţi au fost incriminaţi de Lupu, dar au fost şi momente în care şi-a manifestat regretul pentru comportamentul său de multe ori neprofesionist. O întrebare iscăm: oare cum ar fi fost fotbalistul Lupu cu seriozitatea, tenacitatea şi caracterul puternic (de baci, de căpitan) ale lui Gică Popescu?! (D. DIEACONU)
