Dezvăluiri despre cea mai mare performanță din istoria alpinismului modern a României, într-un interviu în exclusivitate oferit publicației noastre, de către alpinistul Adrian Laza, primul român care a reușit performanța de a escalada toate cele 14 vârfuri cele mai înalte de pe pământ.

Despre ambiție, antrenamente dure, sacrificii și libertatea de a te avânta acolo unde numai cei mai curajoși și mai rezistenți reușesc să ajungă. Am dialogat cu un om modest, deschis, conștient de propria-i valoare, dar și dornic să împărtășească din experiența sa.

– Când și cum a început pasiunea dv. pentru natură, pentru ascensiune? 

Trăind aici, la poalele Ceahlăului, am făcut ascensiune pe Ceahlău, pe Rarău, pe Giumalău, pe Piatra Hășmaș, piatra unică, cât am fost în liceu. După aceea, m-am înscris la Facultatea de Silvicultură, am reușit să intru, ceea ce era foarte greu pe vremea aceea, erau 16 pe un loc, ca la medicină. Și acolo, în Brașov, la facultate am început cu mai multă activitate montană, cățărare. Am fost de foarte multe ori în Făgăraș, în Piatra Craiului eram ca la mine acasă, în Bucegi, în toate masivele din România. După terminarea facultății am fost repartizat la Ocolul Bicazu-Ardelean, lângă Cheile Bicazului, unde am continuat să fac cățărare. În 1999 am imigrat în Canada. Țara oferă altă perspectivă asupra muntelui, având foarte mulți munți, foarte multă pădure, și acolo am început să merg pe munți ceva mai înalți, pe Mount Baker, 3.300 metri, Mount Hood – 2.903 metri. 

– Care a fost momentul în care ați făcut pasul de la pasiune către profesionalism? 

S-a întâmplat când am împlinit 50 de ani, împreună cu o echipă din Piatra Neamț, cu Ionuț Ștefănescu, cu Iulian Petre, cu Chelariu, Amarinei, Marin un fost coleg de-al meu de facultate și inginer silvic. Atunci am făcut doi munți mai înalți, am făcut Island Peak, 6.200, și Mera Peak, a fost începutul expedițiilor de mare altitudine. După care, după doi ani, am încercat și am reușit să escaladez Cho Oyu- ul, 8.200 metri, la fel împreună cu Ionuț Ștefănescu și cu Iulian Petre, Cho Oyu-ul a fost primul optmiar din cariera mea.  

– Așa s-a născut ideea proiectului care a început acum 8 ani? V-ați propus, din capul locului, să cuceriți toate cele 14 piscuri? 

A venit gradual. La început am zis haide să încerc să escaladez Everestul! Am avut o primă tentativă în 2017 și nu am reușit. M-am întors de undeva de la 150 de metri sub vârf, din cauza că era vremea foarte rea, furtună puternică și aveam foarte multe degerături. Am stat în spital, în Kathmandu, o săptămână și atunci am făcut un pas înapoi și am zis, hai să vedem munții înalți. Escaladarea munților înalți nu e un proiect chiar așa de simplu și nu eram pregătit. Cho Oyu-ul a fost, cumva, un munte mai ușor, e printre cei mai ușori optmiari, poate și cu puțin noroc, vreme bună. Dar în Everest, am întâmpinat o vreme foarte rea, minus 52 de grade și vânt foarte puternic și atunci nu am reușit. Am făcut pasul înapoi, am început să studiez mai mult ce înseamnă ascensiune de mare altitudine, ce înseamnă alpinism de mare altitudine. Am urmat cursuri de nutriție, de medicină de mare altitudine, training pentru alpinism. 

– Tocmai voiam să vă întreb câtă muncă și antrenament se ascunde în spatele acestor reușite?

Mă antrenez destul de mult, fiind și vârsta înaintată. Cei care sunt mai tineri, se antrenează poate mai puțin sau se antrenează în alt fel. Eu mă antrenez cu foarte mare grijă și foarte mult. Pentru un vârf încep antrenamentele cam cu patru luni înainte. Încep cu 35-40 de ore pe săptămână, după care ajung la 60 de ore pe săptămână în antrenament.  

– Și asta înseamnă inclusiv partea sportivă? 

Da. Lunea, miercurea și vinerea am înot dimineața de la 5 la 8, pentru că, în Canada, se deschid bazinele dimineața, după care am 100 de km de bicicletă și după amiază sală, 3 sau 4 ore. Marțea, joia, sâmbăta și duminica fac antrenamente pe munte, cățărare, ascensiuni. Îmi propun ca în fiecare lună de antrenament să ajung undeva la 50.000 de metri diferență de nivel. Pentru mine asta este foarte important, să fac diferență de nivel, să urc. Urc, practic, într-o zi, în zilele obișnuite, undeva la 3.500 de metri, încerc sâmbăta și duminica să ajung la 5.000 de metri diferență de nivel. Antrenamentele fizice, practic în mount training-ul de mare altitudine, pregătirea fizică înseamnă 30% și pregătirea mentală înseamnă 70%. 

Pregătirea mentală este cea mai importantă 

– Și cum faceți această pregătire mentală? 

În primul rând fac meditațiile pe traseele pe care le fac în cursul săptămânii de alpinism, atunci fac și partea mentală. Adică, mergând, fac meditațiile, curăț mintea, după care încep să vizualizez traseul, să văd care sunt punctele slabe ale mele, care sunt punctele forte ale muntelui, să vedem unde aș putea să am dificultăți, cum aș putea să trec peste ele. După care încep să văd, să mă analizez, să vedem dacă am o problemă fizică, o durere de genunchi, de picioare. În momentul în care mă duc pe munte, eu nu mai pot să-mi mai fac mie nicio surpriză neplăcută. Muntele poate să-ți facă o surpriză neplăcută, pot fi avalanșe, pot fi căderi de pietre, pot fi căderi de ghețuri, astea sunt inevitabile. Dar în rest mă pregătesc în așa fel încât să nu am nimic, adică să nu răcesc, să nu mă doară capul, încerc să fac exercițiile de respirație. Absolut totul, când mă duc acolo, mă duc pregătit. Drept dovadă că nu am mai ratat, după Everest, niciun munte din cauza mea. Am mai ratat câte o ascensiune din cauza vremii sau din cauza faptului că, de exemplu, anul trecut au murit colegii de expediție în avalanșe și expediția a fost întreruptă. După ce am făcut pasul înapoi, m-am întors, am studiat, m-am dus și-am făcut Elbrus-ul, care-i 6.000 de metri, după aceea am făcut Aconcagua și am zis, ok, dacă n-aș fi putut, atunci aș fi renunțat.  

– Acum opt ani, ați plecat la drum ca un trio, trei alpiniști. Cum ați ajuns în acest trio și cum s-a întâmplat de singurul ce a trecut linia de sosire, ați fost doar dv? 

Ionuț ar fi vrut să facă Everest-ul, dar costul foarte mare pentru expediție, atunci era de la 34.000 de lei la 40.000 și Ionuț n-a reușit să-i adune. Iulian a avut un accident în Cho Oyu, o bucată de gheață l-a lovit în picior și doctorii nu l-au mai lăsat să mai treacă de 6.000 de metri. Aș vrea să am parteneri, dar m-am învățat și singur. E bine să mai ai pe cineva din țară. M-am mai întâlnit în expediții cu alpiniști din România, m-am întâlnit în Makalu cu Marius Ganea, m-am întâlnit în Nanga Parbat cu Alex Găvan, cu Colibășanu, cu Laura Mareș ne-am întâlnit în Manaslu, Nepal. E frumos să mai schimbi o vorbă în românește, dar te poți obișnui și singur. 

– Au existat momente de cumpănă în care ați fost tentat să vă opriți? 

Nu, întotdeauna m-am motivat să merg mai departe. Dar, în Aconcagua, de exemplu, anul trecut, probabil că cititorii dv. nu știu amănunte de genul ăsta. Acolo nu este cărare, nu este marcaj, nu este nimic. Ai un ghid sau niște ghizi, șerpași, care te ajută, deschid practic traseul și care au mai ajuns pe acolo, mai cunosc. Ei în Aconcagua au greșit. Noapte fiind, nu au luat culoarul care trebuia ca să ajungem spre vârf, au luat un culoar mai devreme, am ajuns pe un vârf, dar nu era cel care trebuia, în loc să fie 1.500, era 1.300. Dezamăgire totală după 20 și ceva de ore de mers. Ne uitam pe GPS, era un vârf, dar nu era vârful care trebuia, a fost o experiență foarte neplăcută. Erau foarte multe căderi de pietre, am fost cu un coleg japonez, i-au fracturat piciorul, pe un coleg chinez l-au lovit în față, i-a spart osul și era cât pe ce să-l omoare. Am coborât și după două zile am plecat din nou. Am fost aproape 50 de colegi, din 50 numai 7 au mai rămas, restul au renunțat. Un efort extraordinar, adică ascensiunea din tabăra 4 și întoarcerea în tabăra 2 au fost 29 de ore de mers în continuu, la altitudine mare, s-a terminat și oxigenul, a fost foarte grea ascensiunea. Și fix în timpul când ne-am întâlnit cu o altă expediție, ei coborau, noi urcam, i-am întrebat, “Ați pus corzile fixe?” “Da, da, da, 40 de metri numai până la vârf”. Când am ajuns, noi am mers un pic mai repede, am ajuns primul cu șerpașul meu, erau doi colaci de coardă lăsați acolo, erau 400 de metri de coardă care nu fusese fixată. Era trei jumătate dimineața, întuneric, nu vedeam nimic, șerpașul meu nici nu mai fusese acolo. Ne-am ținut, am montat 200 de metri de coardă uitându-ne după coarda veche, de anul trecut, de-acum doi-trei ani, era o coardă portocalie. La un moment dat n-am mai știut pe unde, am luat-o pe-un culoar și, noroc că din spate a venit alt șerpaș cu o colegă din Suedia, și a zis: “Nu, nu, nu, veniți înapoi, că nu e bine pe acolo!”. El știa, mai fusese și atunci i-am fixat împreună ultimii 200 de metri de coardă, foarte greu, la 8.500 metri.  

– Dar n-ați reușit să ajungeți până la vârf? 

Da, nu am reușit, nu știam traseul și atunci am văzut unde e vârful și am luat-o prin alt culoar, dar s-a înfundat la un moment dat. Ăsta a fost un moment foarte, foarte greu. Eram foarte furios și frustrat… colegii fix la timp nu și-au ținut promisiunea! Al doilea munte foarte, foarte greu, a fost K2-ul, tot anul trecut. Deci am făcut Aconcagua în primăvară și K2-ul în vară. În zăpadă foarte multă, la fel. Înapoi în tabăra 3, alte 27 de ore de mers în continuu. 

– Dar miercuri, 9 octombrie, ați reușit să marcați 14 cele mai înalte vârfuri ale lumii. Ce ați simțit? Ce ați gândit atunci? 

De fiecare dată când ajungeam pe vârf, simțeam explozia de bucurie, așa o combinație de emoții, de adrenalină, nu aș putea să spun ce reacții chimice se produc în corpul meu, atunci e o explozie extraordinară ca un foc de artificii. Dar durează doar câteva secunde. După aceea îți revii imediat în simțiri și realizezi că ești pe vârf, ai o misiune grea de întors înapoi, în base camp, ca să spui povestea. Da, e interesant momentul respectiv! De nereplicat, adică n-aș putea să-l replic aici, jos, undeva, chiar gândindu-mă și concentrându-mă.  

 Când muntele nu te vrea: “Întoarce-te! A murit Ana!” 

-Dar realizați pe moment cât de mare este reușita? 

Nu, acum, ultima dată, ca să fiu sincer, nu știu de ce, muntele ăsta mi-a pus printre cele mai multe probleme dintre toți munții. În sensul în care nu a mai fost deschis din 2018, în mod normal orice munte se deschide primăvara și toamna. Ei, chinezii nu l-au deschis. În 2018 a fost un accident, a murit un alpinist bulgar. L-au închis, în 2019 nu l-au mai deschis, după aceea 2020, 2021, 2022, COVID. L-au deschis cu greu, la mari insistențe. În 2023 s-a întâmplat ce s-a întâmplat, adică erau două colege din Statele Unite.  

– Erați acolo… Ce s-a întâmplat atunci, cum au murit?

Două colege din Statele Unite, una era ucraineancă, dar știa românește. Când le-am întâlnit, am vorbit cu ea. Și ambele țineau neapărat să fie prima americancă care atinge toți cei 14 optmiari. Nu mai judecau limpede. Muntele nu e un loc unde să faci întreceri. Întrecerile sportive se fac pe stadioane, se fac în alte locuri, nu pe un munte de 8.000 de metri. Și au venit fiecare cu oxigen din base camp, ceea ce nu se face! Mă rog, ele vroiau viteză și erau la 114 metri în spate una de alta. Puteau să zică, uite, hai să mergem amândouă! 

– Deci ele făceau o competiție chiar între ele? 

Da, da, da. Cum au făcut nepalezii când au escaladat K2-ul în iarnă. Cea mai grea expediție dintre toate expedițiile, un munte foarte dificil, mai ales iarna. Și l-au făcut frumos braț la braț, toți cu imnul lor, a fost extraordinar pentru toată lumea. Ăsta dă onorul, să se înțeleagă! Dar ele, nu, au fost în echipe separate. Bine, mai erau acolo și alții, mai erau doi nepalezi care vroiau să fie primii, practic ei conduceau expedițiile: Migma G și Nins. Nins era cu americanca, cu Gina și Migma G era cu Ana, ucraineanca, românca. Și s-au tot întrecut ei, așa, n-au avut corturi, n-au avut nimic, au mers foarte light în ideea în care să meargă foarte repede. Și când au ajuns în tabăra 3, n-au luat un traseu clasic, se cheamă Inaki sau Spanish Road, care merge pe o creastă și e foarte sigur pentru avalanșă. Au luat-o direct, au scutit undeva probabil două sau trei ore. Dar i-a costat viața! Au ajuns într-un punct în care a apărut prima avalanșă care i-a măturat pe ucraineancă și șerpaș, erau legați în coardă. I-am văzut când i-a luat avalanșa. Am coborât undeva unde erau foarte multe crevase, deci n-am mai încercat. Noi am pus niște coardă să trecem peste crevasele alea. Am ajuns aproape de ei, în ideea de a le acorda primul ajutor, aveam medicamente, trusa, pansamente. Dar, ajunseseră alții înainte și au dat prin stație că sunt morți. Au fost omorâți în timp ce i-a luat avalanșa la vale.  

– Și americanca cealaltă cu șerpașul? 

Ea era tot în spate. A trecut peste urma aia de avalanșă și a început să urce în continuare, cu toate că prin stație i s-a spus că a murit Ana. “Întoarce-te! A murit Ana!”… Nu vroiau să se întoarcă, vroia cu orice preț să fie prima americancă acolo. Atunci i-a prins următoarea avalanșă. Vreo două ore mai târziu i-a luat și pe avalanșa. Erau tot legați unul de altul, ea și șerpașul ei, n-au mai…  

– Și în momentul acela ați realizat cât de delicată e situația? 

Oricum ar fi fost, să-i ia avalanșa între camp 1 și camp 2, e un semn că trebuie să te oprești. “Muntele, nu te vrea, Ana!”… Asta este. Măcar dacă o luau pe traseul clasic, poate reușeam cu toții să ajungem și nu murea nimeni. Dar așa… Și cu Lama, șerpașul ei care a murit… I-am avut șerpaș, mi-au fost ghizi o dată, foarte buni șerpași. Pe Lama l-am întâlnit de multe ori, era un tip foarte simpatic și vesel. Dar a fost o avalanșă foarte mare pentru ei, pentru că Anei îi smulsese bocancii din picioare. Să-ți ia bocancii din picioare, care sunt legați foarte strâns pe picior, înseamnă că a fost o presiune extraordinară. Au găsit, tot așa, rucsacul din spate și pantalonii de pe Lama. Vă dați seama, a fost un dezastru. Dar ei nu au mai fost de găsit! A încercat anul acesta, Kristin Harila, care a urcat și ea cu împreună cu Tenjin „Lama” Sherpa, în vârstă de 35 de ani, și a făcut toți 14 munți în 92 de zile, un record mondial, a încercat să-i găsească și nu a reușit. E trist… Am încercat chiar și eu un pic să-i caut, foarte vast teritoriu. O greșeală de planificare i-a costat viața! Am dat interviu și la Outside Magazine în Statele Unite și le-am spus că a fost o greșeală de planning, a fost o greșeală efectiv foarte gravă a organizatorilor de expediție, adică nu se permite așa ceva! Anul acesta, în schimb, au fost lucrurile în regulă, au respectat, au mers mai întâi, au pus corzile fixe, au mers pe Inaki Route, nu a fost niciun fel de problemă. Toată lumea a făcut așa, niciun fel de accident, absolut nimic. Drept dovadă că planning-ul e foarte, foarte important și cei care organizează expedițiile trebuie să -și facă treaba, de aceea îi plătești. Ultimul vârf, mi-a creat probleme în sensul în care anul trecut n-am putut, chinezii n-au dat viză și am stat o lună de zile în Nepal de pomană. Acum am stat la fel, cu sufletul la gură. Ne-au zis inițial că ne dau viza în 7 septembrie, ne-au dat-o în 20 septembrie, foarte târziu. Dar, am avut noroc de vreme bună și am reușit. De obicei, în octombrie deja începe vremea să fie foarte proastă. 

– De ce vă spune soția Maroko? Care e povestea acestui pseudonim? 

Când eram în facultate, aveam o claie de păr, așa mare-mare, acum  nu-l mai am! Și colegii, de fapt cei din armată, m-au poreclit Marocanu și de acolo a apărut Maroko! 

– Cum v-ați cunoscut soția, pe doamna Ina?

Și ea e inginer silvic și ne-am cunoscut înainte de facultate, în Piatra. Părinții ei au fost și ei ingineri silvici, adică socrul meu, domnul Doangă, a fost și directorul Liceului Forestier, mi-a fost și diriginte. Eu lucram deja, soția încă nu intrase la facultate și lucra la secretariat la direcție, așa ne-am cunoscut. După care ne-am căsătorit, a intrat la facultate în același an. Am primit vestea că a intrat la facultate exact în ziua în care am făcut cununia civilă. Nu a apucat să profeseze pentru că am plecat în Canada.  

Interviu realizat de Angela CROITORU

Imagini oferite de alpinistul Adrian LAZA 

(Continuarea în ediția de săptămâna viitoare a “Mesagerului de Neamț”)