Schitul Cerebuc, situat într-o poiană liniștită de pe Muntele Ceahlău, la jumătatea drumului Axial, este un loc de rugăciune și reculegere cu o istorie îndelungată. Înființat pe vechea temelie a unui schit, acest așezământ monahal a fost readus la viață în anii ’90 prin osteneala Mitropoliei, a călugărilor și a credincioșilor din zonă. Sub ocrotirea Sfântului Proroc Ilie Tesviteanul, Schitul Cerebuc păstrează vie tradiția sihaștrilor care au viețuit aici, oferind un spațiu de reculegere și liniște, ideal pentru rugăciune, în inima Muntelui Ceahlău. Egumenul schitului, Părintele Ioan, ne vorbește despre provocările și bucuriile vieții monahale într-un loc atât de izolat și plin de istorie.
Schitul Cerebuc, situat într-o poiană liniștită de pe – Ce ne puteți spune despre schitul Cerebuc? Când a luat ființă și cum este astăzi față de cum a fost în trecut?
Povestea schitului e puțin mai complexă. La sfârșitul secolului al XVII-lea era un comandant de arme, hatman, îl chema Ciribuc, și el s-a săturat de oaste, de războaie și de toate celelalte și s-a gândit el să se retragă. Fiind pe aici, a văzut locul, i-a plăcut foarte mult și s-a retras aici. Dar nu e locația aceasta, locația e puțin mai sub munte, chiar sub coborâșul de la Toaca, de pe Ceahlău. Se știe unde e această locație, chiar am văzut-o și pe hărțile de turism mai vechi ale României, era acolo. Tradiția spune că era acolo un părinte Simeon, starețul, și vreo cinci călugări. Viața lor cam așa a fost mereu, ei aveau mănăstirea de bază la Palatul Cnejilor în Ceahlău. Zona asta era vestită, era ținutul Hangului, foarte, foarte mare, era un ținut domnesc. A dat domnitorul să fie aici schit și mănăstirea aceea, Palatul Cnejilor, era centrul acestui domeniu al Hangului. Atunci ei se ocupau aici în pustie cu culesul plantelor medicinale și al ciupercilor, le duceau la mănăstire. Primeau în schimb prescură, pesmeți și vin pentru slujbă. Cam asta era viața lor, viață grea. Rugăciune în primul rând, bineînțeles, că era schit. Se știe că la un moment dat, până în 1700, deci sfârșitul veacului al XVII-lea, într-o noapte a apărut în vis un înger starețului și încă unui călugăr și i-a spus așa călugărului: să ia icoana Maicii Domnului și s-o ducă de acolo c-o să fie mare prăpăd. Iar starețul a spus: ”eu în noaptea asta nu plec de aici pentru că e noaptea Învierii și rămânem aici cu toții.” Și cu toții au rămas de bună voie, în afară de călugărul care a făcut ascultare, a luat icoana și a plecat. Nu știm unde este icoana aceea, unde a ajuns. În noaptea aceea, după ora 12 noaptea, după slujba de Înviere și Sfânta Liturghie, s-a desprins de sus o bucată mare de piatră și a antrenat cu ea o avalanșă foarte puternică, iar aceasta pur și simplu a astupat schitul, l-a ras de pe fața pământului. Sigur că i-au căutat după aceea, dar abia în primăvară au dat de ei că era zăpadă multă peste ei. I-au găsit la un moment dat, bineînțeles, și s-au gândit să schimbe locația.
Au schimbat locația de acolo aici. Deja la 1714 avem cunoștință de schitul construit aici și chiar avem o cruce mare de stejar și o cruce de metal de pe vârful bisericii. Pe cruce scrie 1714. Deci asta este partea veche a lucrurilor. Timpul a trecut și vremurile au fost din ce în ce mai grele pentru viața aceasta schimnicească, monahală și în final la 1890 nu mai era nimic, se terminase totul. La 1939 avem declarația Părintelui Iustin Pârvu de la Petru Vodă, el era deja la Durău. Împreună cu starețul Martinian vin la sfârșitul anului 1939 să găsească fundația, rămășițele. Le-au găsit, au găsit locul Sfintei Mese, s-au închinat și au hotărât în primăvara lui ’40 ca Părintele Iustin să înceapă aici un schit, tot de călugări, bineînțeles. Dumnezeu a rânduit și a început războiul și s-a terminat tot programul de a face aici un schit. Timp iarăși a mai trecut, tradiția arată că veneau în fiecare an pe 15 august, care era de fapt fostul hram al acestui lăcaș. Veneau aici mulți preoți și făceau slujbe de pomenire la rămășițele schitului, fundația, ce rămăsese acolo, în amintirea vieții frumoase de aici. După ’89, odată cu elanul reconstruirii, doi frați, Iustin și Gheronte, Iustin sus pe Toaca, Gheronte aici, au început să facă două lăcașuri. Cu ajutorul lui Dumnezeu s-a adus curent electric și aici sus. După care s-a început lucrarea și sus și aici, s-a construit aici o bisericuță pe care o vedeți, aceasta de acum, începută de prin ’95, și apoi a fost terminată ușor, ușor, a fost pictată. Pe jos era pietriș, doar pe locul altarului și în fața altarului era puțin o placă de beton și restul cu nădejde la vremuri mai bune. Timpul a trecut, drumul era foarte rău aici, foarte stricat. Acum 3 ani, Mitropolitul Moldovei și Bucovinei, Înaltpreasfințitul Părinte Teofan, a hotărât să începem aici un schit de maici și atunci părintele Gheronte cu cei care mai erau aici s-au dus în Petru Vodă și am venit eu din Petru Vodă aici. L-am rugat pe Înaltpreasfințitul Mitropolit să mai lase aici dintre cei ce au fost, diaconul Elefterie și cu protosinghelul Iustinian, ca să nu fie o ruptură, să facem o trecere lină a lucrurilor. Așa a și fost.
Dumnezeu așa a îngăduit ca după un an și ceva părintele Iustinian să facă un infarct și să moară și am rămas singurei. Cam asta a fost. Ne bucurăm de ajutorul Mitropoliei, la început dacă nu erau ei nu știu cum ne-am fi descurcat, ne-au ajutat cu multe, și cu bani, și cu lemne și cu de toate. Avem o mare bucurie că maica stareță de la Durău, sub a cărei oblăduire ne aflăm, deoarece suntem un schit de maici, ne ajută mereu cu multe lucruri. Ne-a sprijinit la construirea strănilor, a altarului și a făcut multe alte lucruri frumoase. Ne bucurăm foarte mult de această relație minunată. Este o bucurie a vieții monahale, mai ales a celei de pustie. Cealaltă viață monahală nu e așa frumoasă ca asta, în mănăstirile mai mari. Aici este o relație mai strânsă, oamenii se cunosc mai bine, se cunosc neputințele, bucuriile, greutățile mai mult ca o familie, mult mai mult ca o familie. Și asta ne dă multă bucurie. Slujbele le ținem, Sfânta Liturghie, cele 7 Laude, facem și reușim să ne bucurăm de toate. Ne bucurăm și de câte o ciupercă, de câte o plantă medicinală, dar de la Dumnezeu, și în rest Dumnezeu ne acoperă cu dragostea Lui și cu a ucenicilor care vin și ne ajută că altfel nu făceam nimic. Acum ne zbatem mai departe să creăm condiții bune de trai și maicilor și celor ce vor vrea să mai vină să ne bucure cu prezența lor la sfintele slujbe și Doamne slavă Ție în toate!
Aveți credincioși care vin duminica la slujbă?
Da. Duminica vin cam 25 de oameni. Cu ajutorul lui Dumnezeu facem Sfântul Maslu în fiecare vineri seara de la ora 8 și așa ne bucurăm de zborul acesta care se lucrează.
– Aici aveți semnal?
Da, nu sunt probleme.
– Am văzut că acum drumul e foarte bun.
Drumul e foarte bun. Eu n-am spus multe lucrări pentru că nu vreau să spun despre ce am făcut noi. Dumnezeu ne-a ajutat și uite că a făcut El toate, să avem noi aceste lucruri frumoase ale bunei înțelegeri, ale dăruirii și ale unei vieți care, de fapt, Dumnezeu ne-a pus-o în față ca viață de zbor, viața monahală. Cam asta ar fi. Viața monahală este, de departe, o taină, însă pentru noi, românii, este destul de apropiată datorită tradiției noastre, mai ales aici, în Moldova. Tradiția noastră românească era ca părinții să își închine primul copil lui Dumnezeu, ca preot, monah, monahie sau măcar preoteasă. După ce făceau lucrul acesta, când părinții își așezau toți copiii la rândul lor, tradiția era ca să vină și ei la mănăstire. Soțul la o mănăstire de călugări, ea la maici. De exemplu, eu am venit din București, din ’92 am fost în Petru Vodă cu Părintele Iustin și am văzut mulți, mulți din zonele de aici care după ce și-au pus viața la cale au intrat în mănăstire. El la mănăstire de călugări, ea la mănăstire de maici. Și erau foarte bucuroși, niște oameni plini de vervă, de putere, de energie. Oameni despre care nu spui că au venit la mănăstire pentru că nu mai aveau ce face sau că erau prea singuri sau că erau neputincioși și le trebuia pe cineva să-i îngrijească. Nu, nicidecum. Erau oameni care făceau ziduri de piatră, făceau fântâni, oameni voinici, vajnici, foarte deosebiți, unii chiar erau preoți. Deci e foarte frumoasă viața asta când ai două lucruri în familie: pe de-o parte îți ajuți familia prin viața unuia dintre frați, care se pune pe rugăciune, după aceea când toți sunt aranjați părinții ziceau: „Eu ce să mai fac acum? Gata. Mai mult fac lângă Dumnezeu decât lângă voi, fizic. Dacă aveți musai nevoie, rămân, dar mai multă putere am și ca ajutor, chiar și ajutor trupesc.” Dumnezeu ajută foarte mult pe cei în nevoie, foarte mult. Deci asta gândeam, că e tare bine și tare util să căutăm să ne gândim la acest lucru, să studiem, să citim ce e aceea viață monahală. Din păcate avem această idee că monahii sunt mai toate lepădăturile, hai la mănăstire cu tine că nu ești bun nici de casă, nici de familie, nici de copii, nici de muncă, nici de nimic.
Din păcate asta se gândește. Nu în Moldova și aici, aici e altfel, dar în general. Nu se știe, viața monahală este o viață de elită sau măcar ar trebui să fie de elită. Cineva odată a pus o întrebare, cumva insinuantă. Zicea: „De ce e nevoie de atâtea titluri: Înaltpreasfințite, Preacuvioase și altele. Ce este asta?” Îi zic: „E foarte important.” „Cum adică e foarte important? Nu înțeleg.” „Să nu uităm ce ar trebui să fim.” Deci asta îți dă un elan, o putere, o înțelepciune, o lucrare. O monahie, cuvioasă maică, vai de mine! Ce taină, ce cuvinte adânci! Tot ce este în Biserică, orice titulatură, orice se dă pentru adânca înțelegere a vieții noastre duhovnicești. Oamenii nu vor să înțeleagă, ei iau în batjocură pentru că ascultă pe unul și pe altul și nu valorizează cât de important este să nu uităm cine suntem. Omul e creat de Dumnezeu iubire, după chipul iubirii, spre a iubi. Gândiți-vă ce important lucru. Dumnezeu spune acolo frumos, ne face, ne creează după chipul Mielului, chipul Mielului jertfit de la întemeierea lumii, scrie la Apocalipsă. Și atunci dacă acest Miel este jertfit de atunci pentru a se crea lumea, uite că noi avem chipul Mielului. Și Dumnezeu, ca să fim în putere și să facem toate cele ce sunt de pregătire pentru viața veșnică aceasta minunată, Dumnezeu ne dă și trup de Miel, adică Sfânta Împărtașanie, și sânge de Miel. Ce-a mai rămas? Să trăim ca mieii. Atât dragilor, să învățăm să trăim ca mieii, așa cu ajutorul lui Dumnezeu. Să ne bucurăm. Fără bucurie nu există nimic. Să știți că este cheia întregii vieți umane. Dumnezeu a zis de porunci de o valoare, de o putere extraordinară: „bucurați-vă pururea, rugați-vă neîncetat, dați mulțumire pentru toate!”. Citești atâtea cărți și tot parcă nu se termină aceste înțelesuri adânci. Dar le luăm așa simplu măcar: măi, dacă mă bucur eu, se mâhnește cel viclean. Dacă mă mâhnesc eu, se bucură el. Hai să alegem!
– Ați spus de ciuperci, că cei din vechime culegeau ciuperci, acum faceți și dumneavoastră la fel?
Culegem și noi când mai avem timp să culegem: ciuperci, plante medicinale, sigur că da.
– Mă bucur că v-ați găsit liniștea aici, împreună cu restul comunității.
O, dar câtă liniște e aici! Dăm și la alții, numai să vină. Bucurie, Doamne ajută!
A consemnat Alexandru ANDRIEȘ
