Dezvăluiri despre cea mai mare performanță din istoria alpinismului modern a României, dar și despre următoarele proiecte, nu numai de alpinism, ci și de navigație, într-un interviu, în exclusivitate, oferit publicației noastre, de către alpinistul Adrian Laza, primul român care a reușit performanța de a escalada toate cele 14 vârfuri cele mai înalte de pe pământ. Despre ambiție, antrenamente dure, sacrificii și libertatea de a te avânta acolo unde numai cei mai curajoși și mai rezistenți reușesc să ajungă.

(Continuare din ediția de săptămâna trecută)

– Ați avut un accident anul acesta, în mai?

Da, reparam la casă un burlan, aș fi putut să rog pe altcineva, dar așa a fost să fie! Mi-a fugit scara și am căzut, a fost o fractură de coloană.

– Înseamnă că v-au pus medicii plăcuțe și șuruburi și așa ați făcut ultima ascensiune?

Da, am avut o operație la București, la Sanador. Și, da, încă mai am acele plăcuțe și șuruburi, trebuie să le scot la primăvară. 

– Ați avut mare curaj să faceți ascensiune cu ele!

Mda, chirurgul mi-a zis trei luni de zile să stau liniștit, dar mie mi-a fost frică ca, la vârsta mea, să nu pierd masă musculară – pentru că pui greu înapoi – și le-am început a doua zi după ce am plecat din spital. 

– Dar, totuși, v-ați asumat un risc destul de mare!

Da, e un risc! Știam că nu e un munte greu, dacă era un munte greu, dacă era K2 sau Aconcagua, probabil mă gândeam de două ori. Dar Shisha Pangma îl știam de anul trecut, când am fost foarte aproape. Dacă nu se întâmpla nenorocirea cu colegii și avalanșa, l-aș fi escalat de anul trecut. Nu e greu. E printre cei mai ușori, optmiari. 

– Care dintre cele 14 piscuri a fost cel mai greu pentru dv? K2-ul? Aconcagua?

Kanchenjunga cred că a fost cel mai greu din cauză că a trebuit să-l facem de două ori la interval de două zile și K2-ul, da. Și după aceea Nanga Parbat. Era destul de greu, foarte tehnic și foarte riscant, atunci când am urcat era un risc de avalanșe foarte mare. Dar am reușit și am scăpat cu viață!

“Summit. Am reușit, am completat și proiectul ăsta!”

– Cum a decurs această ultimă expediție?

La Shisha Pangma am trecut în China pe terestru, de obicei se trece din Nepal. În Nepal am așteptat viza, practic, am așteptat prima dată permisul de vârf, pentru că e, practic, cel mai important document. Și Chinese Mandarin Association, echivalentul Clubului Alpin Român, ne-au transmis acceptul. Au fost mai mulți, dar numai 12 dintre noi eram la ultimul vârf. Probabil că asta a și influențat foarte mult. Și, după ce am obținut viza, sunt două puncte de trecere din Nepal în China, Zangmu și Timure. Am trecut prin Timure și după aceea am ajuns în Tingri, ultimul sătuc, de unde se pleacă și la Everest. Pe partea de nord se pleacă și la Shishapangma și la Kanchenjunga, deci către toți trei munții care sunt în zonă, se pleacă din Tingri, care este la 4.200 de metri. Am stat 3 nopți pentru aclimatizare, ne durea capul, pentru că ne-am dus, de la 1.200 de metri din Kathmandu, direct la 4.200. Sunt niște dealuri acolo, în jurul Tingriului, de 5.000-5.200 de metri, și ne-am dus în fiecare zi, pentru aclimatizare, după care ar fi trebuit teoretic să stăm în Chinese Base Camp, care este la 5.200, dar nu aveau cort, pentru că expediția s-a împărțit în două. Au plecat întâi șerpașii cu tot echipamentul, cu bucătării, cu tot și nu au lăsat corturi în Chinese Base Camp și atunci am mers direct. A fost un pic cam greu, de la 4.200 la 5.700, a fost cam mult, chiar dacă suntem obișnuiți. Am ajuns în Base Camp pe o vreme foarte, foarte rea, iar când am început să urcăm în Chinese Base Camp, a început să ningă și a nins vreme de vreo săptămână, era zăpada de doi metri, doi metri și ceva. Trebuia tot timpul noaptea să ne trezim, să scuturăm corturile ca să nu se rupă. Am pățit-o odată în Nanga Parbat, la fel, a nins și s-a depus un metru și ceva într-o noapte, aproape doi metri și a căzut cortul peste mine. Nu m-am mai trezit să-l scutur și s-a rup cortul. Ei, și am stat în Base Camp vreo 5-6 zile, până când s-a mai potolit vremea, 6 zile, așa, după care am mers. Și în timpul ăsta, când ningea noaptea mai mult, dimineața mai urcam, dar după amiază iar ningea și făceam pauză. 

– Și ascensiunea finală, cât a durat?

Păi am așteptat o fereastră de vreme bună, după care, la fel, am mers în Camp 1, am dormit o noapte, am plecat dimineața, am dormit din nou, a doua zi ne-am dus în Camp 3, undeva sus, pe un platou, care e foarte expus la vânt. Am hotărât să mai stăm jos un pic, și seara, la ora 22:00, ora locală, am plecat spre vârf. Am topit zăpadă, am pregătit ceai, și la ora 22:00 am plecat. La 6:30, 6:35, am fost pe vârf. Nu e un vârf tehnic, era coarda fixă pusă, am mers foarte, foarte bine și foarte repede. Am ajuns pe vârf, am stat preț de un sfert de oră, dar era întuneric, după ora chinezească de abia la opt se face lumină.

– Care au fost primele cuvinte spuse soției după ce ați reușit toate cele 14 piscuri?

I-am trimis un mesaj text și am zis: “Summit. Am reușit, am completat și proiectul ăsta!”… Și am fost foarte bucuros.

Operația la coloană și ambiția de a fi primul

– Aveți vreun regret din acești opt ani de ascensiuni?

Singurul lucru pe care l-aș face altfel este că m-aș pregăti mai mult, mult mai bine și probabil i-aș face într-un timp mai scurt. Bine, au fost, practic, 8 ani, dar 7 dacă ținem cont de anul de pandemie, când nu a urcat nimeni. Cu experiența de acum, probabil, i-aș face mai repede, în 3 sau 4 ani, mi-ar veni mult mai ușor, dar nu la vârsta asta, pentru că, mai ales în alpinism, se simte fiecare an care trece. 

– Câte sacrificii au presupus acești opt ani și cine au fost cei care v-au susținut?

Sacrificii au fost, aproape tot timpul mi l-am dedicat ascensiunii, pregătirii, munților. 14 munți, dacă pui câte 4 luni în fiecare, înseamnă foarte mult antrenament, foarte multă muncă, plus costuri asociate. M-a susținut, în primul rând, familia, soția, pentru că pe ei a picat toată greutatea, tot greul de acasă și grijile cu firma. Colegii de la muncă m-au susținut foarte mult, prietenii, foarte buni prieteni care m-au așteptat. Acum după accident, cel puțin în primele săptămâni, am fost destul de down, așa, și m-au ajutat să iau decizia să mă operez. Pentru că am tot avut tot felul de accidente în timp, ba un genunchi, ba ligamentele, ba meniscul, ba clavicula, toată partea asta a fost ruptă, dar n-am făcut niciodată nicio operație. Am lăsat natura să rezolve. Dar, acum, fiind vorba de coloană, probabil că mi-ar fi luat cel puțin jumătate de an. Și prietenii și doctorul mi-au zis: “Nu, du-te și te operează, că asta e calea cea mai scurtă!”. Și, într-adevăr, au avut dreptate. Am stat în cumpănă multe zile, am luat referințe din State, din Canada, din Germania, din Italia, Elveția, Austria, de la chirurgi. Marea majoritate au zis: “Operație, operație!”. 

– Ați folosit tehnologia în ascensiuni?

Poate doar în orientare GPS și puțin în comunicare. În China nu se poate cu satelit, se confiscă la graniță și nu am riscat să iau satelit cu mine, dar în cealaltă expediție am avut telefon satelit și GPS-ul care are posibilitatea să trimită text, să vadă soția în timp real unde sunt.

– Care a fost momentul cel mai fericit din acest proiect?

Bucuria maximă cred că a fost K2. Știam că e un munte foarte, foarte greu. Venisem după ascensiunea pe Kanchenjunga, după ascensiunea în Gasherbrum, la fel un munte destul de dificil. Și a fost vreme foarte, foarte, foarte rea. Adică, practic, am urcat pe ninsoare, pe furtună. Pe K2 era zăpada până la piept. Când am ajuns în vârf a fost o descătușare, un moment de fericire. Mi-am făcut o cruce mare și am zis: “Doamne, mulțumesc!”. Au existat și altfel de momente amuzante. Ne-am făcut o echipă foarte frumoasă, aveam doi prieteni, cu care mai fusesem în alte expediții, dintre care doi mai apropiați, Mario Vielmo, din Italia și Uta Ibrahimi, din Kosovo. Am petrecut o grămadă de momente frumoase, mai râdem, mai glumim. Anul trecut aveam cu noi încă un alpinist din Italia, Sebastiano, el e mai tânăr, eu cu Mario suntem de aceeași vârstă, avem 60 de ani. Și, după o coborâre, în restaurant, mâncam și nu știu ce aveam, tot ne-am înghiontit și am glumit pe seama lui Sebastiano. Nemaiștiind ce să mai replice, la un moment dat, a izbucnit: “pensionati!” Și, de atunci, eu cu Mario râdem mereu: “pensionati!” Este un alpinist, Carlos Soria, din Spania, are 82 de ani, cred, acum, și se chinuie, la ultimul munte, Dhaulagiri, care i-a rămas ca să-i facă pe toți 14. Și râdeam, ziceam, că o să ajungem și noi ca și Carlos Soria, “in bastone”, dacă nu ne dau chinezii vize! 

Seven Continents și înconjorul lumii, singur, într-o barcă cu pânze

– Un mesaj pentru români, în special pentru tinerii pasionați de alpinism, la început de drum…

Și la ceremonia de decernare a titlului de cetățean de onoare am spus, cu toate puterile mele, o să-i ajut pe cei tineri sau cei care doresc să meargă pe acest drum, cu informații, pentru că am adunat foarte, foarte multe informații, nu numai din experiență proprie, ci am citit foarte  mult. Am fost foarte pasionat de medicina de mare altitudine, tot ce înseamnă nutriție, tot ce înseamnă training de alpinism.

– V-ați gândit să faceți și o școală de alpinism, un curs?

Am discutat, cu Petre am discutat și cu Ionuț Ștefănescu varianta aceasta. Dar, prima dată o să fie, probabil, o carte de training și de nutriție, de medicină de mare altitudine pe care vreau să o scriu împreună cu un prieten, cu doctorul Clubului Alpin din Iran, Alireza Behtapur, cu care am fost în multe expediții, în zeci de ascensiuni. După care o să fie o carte de povești, de tot ce a însemnat ascensiune – cu momente plăcute, cu momente neplăcute. Revenind la ce spuneam anterior, oricând telefonul meu e deschis pentru oricine vrea un sfat. Ca o idee generală, cine vrea să facă ascensiune, să citească foarte mult, să se pregătească foarte, foarte, foarte bine și să ia întotdeauna riscurile în serios. Să înveți, în primul rând, din greșelile altora. Decât să înveți din greșelile tale, mai bine înveți dintr-ale altora! România este o țară mică, dar are un mare potențial în alpinism. Avem munți în care să faci pregătire, se pot antrena de mici. România ar putea da mult mai mulți alpiniști lumii. Am întâlnit mulți alpiniști, chiar și din țările mici, precum Slovenia, sau Croația, sau Albania, mai mulți decât din România. Și Neamțul are un potențial în acest sens: președintele Federației de Escalade este din Piatra-Neamț. La noi, în Neamț vin și se antrenează din Iași, din Bacău, din Suceava, dar sunt cei din Dâmbovița, din Argeș, care stau pe lângă Făgăraș, din București, care sunt o grămadă. Adică n-am întâlnit decât câțiva alpiniști români, dar poate să fie o comunitate mult mai mare și să fie o comunitate mai unită.

– Ar trebui să existe o școală de alpinism în România?

Ar trebui, în lume există. În Canada, la Vancouver, există o școală de ghizi montani, și în Nepal au reușit să facă o școală de alpinism, două, cred, unde șerpașii se pregătesc pentru că, pe vremuri, nu prea se știa. Să știe, să lucreze în stil alpin, adică să știe să monteze o coardă, să știe să ofere primul ajutor în caz de accident. 

– Care ar fi următorul proiect de alpinism, după ce ați cucerit toate cele 14, cele mai înalte?

Este un proiect care se cheamă The Seven Summits on Seven Continents, cu fiecare cel mai înalt munte de pe fiecare continent. Asta înseamnă în Asia, Everest, în Europa este Elbrusul, nu e Mont Blanc, e Elbrusul, pentru că Europa se întinde până la Ural. În Nord America este Denali, în South America este Aconcagua, în Antarctica este Vinson, în Australia este Kosciuszko și în Oceania este Puncak Jaya. Eu am făcut trei dintre ei, ar mai fi patru. Aș mai avea Kilimanjaro în Africa, apoi Denali, aș avea Vinson și Puncak Jaya. Mi-am propus să îi fac, nu știu, într-un an, probabil, doi ani. După care mă întorc la ceea ce am făcut eu mai multă vreme în Canada, mă întorc la sailing. Am licență pentru navigație, dar nu am mai practicat de mult. 

– Navigația e o pasiune din tinerețe?

Da, acum următorul proiect ar fi înconjurul lumii, într-o barcă cu pânze de unul singur. E într-adevăr un proiect destul de complicat, destul de greu. Probabil că o să-mi ia vreo un an de zile numai proiectul în sine, dar mai am încă până acolo. O să iau cursurile de navigație din nou, să fac practică. N-am mai făcut de-atâta vreme, am uitat aproape tot. Îmi place foarte mult să stau singur, să meditez, să văd lumea din altă perspectivă. 

Interviu realizat de Angela CROITORU

Imagini oferite de alpinistul Adrian LAZA