De la ucenicul Sf. Ioan Botezătorul la misionarul creștin al Dobrogei, viața Sf. Apostol Andrei împletește credința ortodoxă cu istoria românilor. Până la începutul veacului XX, în Moldova se organiza în Ajunul lui Sân-Andrei „Păzitul Usturoiului”, adevărată petrecere de veghe rituală asemănătoare revelionului, în care veselia şi muzica erau îngăduite chiar dacă era perioada postului. Din acele vremuri a rămas obiceiul ca în Ajunul sărbătorii de Sân-Andrei oamenii să împodobească cu usturoi ferestrele, ușile și porțile. În tradiția românească, Sân-Andrei ocupă un loc special, fiind una dintre cele mai vechi și mai frumoase sărbători, bogată în credințe și practici ce se pierd în negura timpurilor. Aceste obiceiuri, transmise din generație în generație, sunt răspândite pe întreg teritoriul românesc. Ajunul Sf. Andrei, sărbătorit pe 29 noiembrie este cunoscută în calendarul popular ca Noaptea Strigoilor, o perioadă încărcată de ritualuri menite să alunge spiritele rele și să protejeze gospodăriile. Pe 30 noiembrie, Ziua Sf. Ap. Andrei, cel numit și „Întâiul Chemat”, aduce un dublu sens: atât tradițional, prin denumiri populare precum Ziua Lupului sau Moș Andrei, cât și spiritual, fiind ziua Ocrotitorului României, cel care a creștinat strămoșii noștri daco-romani.
Sf. Andrei: Apostolul Cel Întâi Chemat și Ocrotitorul României
Supranumit „cel Întâi Chemat”, Andrei a fost primul apostol care l-a urmat pe Iisus, având un rol deosebit în propovăduirea Evangheliei. Potrivit Evangheliei după Ioan, Andrei era fratele Sf. Ap. Petru și fiul pescarului Iona din Betsaida, un sat din Galileea. Ucenic al Sf. Prooroc Ioan Botezătorul, Andrei l-a recunoscut pe Iisus ca Mesia și l-a adus și pe fratele său, Petru, în prezența Domnului. După Învierea lui Hristos și Pogorârea Sfântului Duh, Sf. Ap. Andrei a fost trimis, prin hotărârea Sinodului Apostolic din anul 49-50 d.Hr., să predice creștinismul în Scytia (Dobrogea) și în teritoriile din jur. Pe parcursul misiunilor sale, a trecut prin Asia Mică, Peninsula Balcanică și sudul Rusiei, înainte de a se întoarce în Grecia. În orașul Patras din Peloponez, Sf. Andrei a fost martirizat pe o cruce în formă de X, cunoscută astăzi drept Crucea Sf. Andrei, un simbol al smereniei și credinței. Dobrogea este locul unde Sf. Andrei a sădit primele semințe ale creștinismului și este considerat Ocrotitorul României.
Superstiții în Ajunul de Sân-Andrei
”Frământările viscolului și șuierăturile crivățului erau asociate adesea de către țăranii de altădată cu sufletele neliniștite ale morților necurați, care în noaptea de Sân-Andrei căpătau putere și acționau nestingheriți pe pământ. Despre Sf. Andrei se spune că ar fi fost stăpânul fiarelor sălbatice și în noaptea zilei de sărbătoare – 29 spre 30 noiembrie – le dă voie a umbla pe la toate răspântiile și pe toate drumurile, cu soroc a mânca vitele celor ce n-au păzit sărbătoarea. În seara de Sf. Andrei copiii din flori se fac strigoi, credeau femeile de altădată. Strigoaicele încep a umbla de Sf. Andrei și se risipesc la Sf. Gheorghe, iar de atunci nu mai au putere, căci încep a crește florile, busuiocul, adică mâna lui Dumnezeu” (din Revista „Ion Creangă“, an VII, nr. 2, 1912, p. 54). În noaptea către Sf. Andrei ies strigoii. Strigoii sau strigoaicele sunt duhuri de bărbați sau de femei moarte, care în această noapte se întruchipează aievea din morminte. Tot strigoi se mai cheamă și unii bărbați sau femei vii, care au coadă și care în această noapte își părăsesc culcușurile lor, fără ca să aibă vreo știință despre aceasta, și umblă pe afară. Pentru a se apăra, se ascundeau coasele și limbile de meliță, se făceau cruci cu usturoi pe la uși, ferestre, se întorceau cu gura în jos toate vasele. Țăranii, în ajunul sărbătorii de Sîn-Andrei ungeau cercevelele ferestrelor și țâțânele ușilor cu usturoi, ca să nu se apropie duhurile rele și strigoii de casă. Până și ușile grajdurilor se ungeau, la Sf. Gheorghe și la Sf. Andrei, cu usturoi, ca să alunge strigoaicele care vin să ia mana vacilor. Pe fereastră e bine să pui seara usturoi, ca să nu se apropie nici o boală de casă, spuneau bătrânii. Vindecătoarele te sfătuiau să te ferești de friguri, legând la încheietura mâinii o ață roșie, de care e atârnat un cățel de usturoi sau se lega, tot acolo, într-o cârpuliță, puțin usturoi pisat. Dacă strigoii nu găseau nici un loc pe unde să intre în casă, încercau să-i cheme afară pe cei dinăuntru.
Noaptea strigoilor și magia usturoiului
În calendarul popular, Ajunul Sântandreiului, cunoscut și ca Noaptea Strigoilor, este una dintre cele mai misterioase nopți din an, temută și respectată deopotrivă. Tradiția spune că, în această noapte, spiritele morților ies din morminte și se luptă cu strigoii în răscruci și la hotarele satelor. Unele legende povestesc chiar despre transformarea oamenilor în pricolici, ființe mitologice care iau chip de lupi sau câini. Pentru a se proteja de aceste forțe malefice, oamenii obișnuiau să se închidă în case și să folosească usturoiul ca protecție magică. Acesta era așezat la ferestre, praguri și hornuri, pentru a bloca trecerea spiritelor rele. O practică deosebită, răspândită până la începutul secolului XX în Moldova, era „Păzitul Usturoiului”. Aceasta era o petrecere ritualică ce semăna cu un revelion al credințelor magice, cu muzică, veselie și voie bună, chiar dacă perioada coincide cu postul Crăciunului. Fetele aduceau usturoi într-o covată de lemn, care era păzită peste noapte de o bătrână la lumina unei lumânări. Dimineața, tinerii jucau covata cu usturoi în mijlocul horei, iar mai apoi îl împărțeau celor prezenți. Usturoiul devenea astfel un talisman sacru, păstrat la icoană tot anul, fiind considerat un leac puternic pentru boli și un simbol al protecției.
Valori și tradiții românești în prag de sărbători
În prima zi de decembrie, în mijlocul postului Crăciunului, românii de pretutindeni serbează Ziua Națională a României. Tradiția străbună de amintește că, de ziua țării, cuvinte precum lege, dreptate, adevăr și identitate națională trebuie rostite cu inima.
Legea divină și legea firii. În vremurile străvechi, moșii noștri respectau două tipuri de legi nescrise: legea divină, care venea din credință și mituri, și legea firii sau legea pământului, ce guverna ordinea naturală. Aceste legi sacre, transmise din generație în generație, reflectau echilibrul cosmic și rânduiala. În vechime existau două feluri de judecată divină: cea exercitată exclusiv de divinitate şi cea făcută prin intermediul oamenilor, cunoscută sub numele de „Ordalia”. Cel condamnat la ordalie era supus unei singure probe, care putea fi a focului, a pământului, a apei sau a fiarelor sălbatice, iar dacă scăpa cu viaţă era considerat nevinovat. În ordalia pastorală, vinovatul era legat de un copac şi supus judecății divine, una sau două zile.
Codul ospitalității și legea omeniei. Printre cutumele arhaice se regăseau legi care astăzi par uitate: legea ospitalității și legea omeniei, ce reflectau respectul pentru semeni și pentru comunitate.
Gromovnic la început de decembrie
Etnologul Antoaneta Olteanu în „Calendarele poporului român” ne ajută să ne amintim semnele pământului. Se crede că, dacă începutul lui decembrie va fi geros, tot aşa vor fi zece săptămâni înainte. Dacă în decembrie e ger bun, atunci va fi vară secetoasă şi călduroasă, iar dacă în luna aceasta va fi vremea domoală, vara va fi ploioasă. Când câinii latră la lună, urmează ger mare. Gerul şi neaua din decembrie vestesc grâu mult. „Indrea geros aduce an mănos”.
