Prezentăm în acest articol câteva contribuții etno-folclorice din zona ulucului subcarpatic nemţean în urma cercetărilor realizate în satele de la Târgu-Neamţ spre Piatra şi în special în comuna Crăcăoani. În echipa noastră era regretatul profesor Cristian Vatamanu, învăţătorul Ilie Alexandru şi profesorul Dionisie Savin. Sunt lucruri vechi şi frumoase, dar tot mai puţin ştiute.
Naşterea şi Botezul. Nașterea este un prilej de bucurie. Înainte de a se naște pruncul și până la botez au loc o serie întreagă de ritualuri, fiecare fiind însoțit de urări, daruri, etc. Înainte de naștere, gravida pregătea din timp o sticlă de rachiu. Moașa mai stătea pe lângă casă și gătea mâncare, ajuta gospodina, mai ales în cazul când nu era altcineva care s-o ajute. După două săptămâni de la naștere, lehuza trimetea o femeie în vârstă la biserică pentru ca să-i aducă „dezlegarea”. Timp de 40 de zile, lehuza nu trebuia să iasă din ogradă. Se considera un mare păcat dacă, în acest răstimp, lehuza ieșea în sat.
Pentru ca nou născutul „să crească uşor, să fie bun ca pâinea, să se zburăticească repede şi să nu-i crească buzele mari”, în apa de scăldat se punea sămânţă de cânepă, grâu, pene şi nuci. Din lumânarea de la botez, în apă se picura de trei ori pe rând, în cele patru puncte cardinale, semn al Sfintei Cruci.
Creștinarea prin botez se face în biserică după un ritual ortodox bine stabilit. La lumânarea mamei, nașii pun un material cât mai frumos, în acestă privință chiar existând o concurență între cumătri. La ceremonia botezului din biserică, mama nu poate participa. Copilul este dus la biserică de moașă și adus de nașă. Preotul se apropia de nași, citea dezlegarea pentru nou-născut și pentru nași, după care le cerea tuturor să se întoarcă cu fața spre ușă. Îi întreba pe toți cei prezenți: „v-ați lepădat de satana?”. Cu toții răspundeau: „ne-am lepădat!”. După aceasta se întorceau iarăși cu fața spre preot, iar acesta termina „dezlegarea”. Apoi preotul lua copilul și-l muia în apa din „crestelniță”.
După botez, urmează scăldătoarea. Pruncul era îmbăiat de nași în apă călduță, într-o covățică de lemn curată și ornată cu grijă. Sub cap i se așază diferite obiecte, ca o prezicere a viitoarei meserii a noului născut. Apa este aruncată la rădăcina unui prun, într-un loc curat. Întreaga adunare este poftită la masă și petrecere. La scoaterea din scăldătoare, copilului i se sufla în gură zahăr ca „să fie dulce”, iar pe la subţiori i se sufla cu busuioc „să nu se opărească”. La scăldatul copilului, ce are loc a doua zi după botez, participă nașii, moașa, părinții. Se fierbea apa în care se puneau flori, care, în credința populară, vor ajuta pe cel mic la creștere și dezvoltare. În timp ce este spălat, moașa îi cântă:
„Să crești mare,
Sănătos, frumos și voinic!
Să fii harnic, ascultător,
De lege păzitor!
Păzit de boli, de apă, de foc,
Și cu mult noroc!”
Nunta. Nunta este cea mai mare sărbătoare a satului, cel mai potrivit prilej de petrecere și veselie pentru întreaga comunitate. Pentru început, flăcăul, viitorul mire, și rudele lui se adunau la casa miresei, care își invita și ea rudele, dar și fete și flăcăi din sat. Fiecare parte își alegea starostele ei, reprezentatntul, iar negocierile privind zestrea miresei avea loc între aceștia și nu între socri.
Fiecare parte lăuda pe rând calitățile mirilor. Devenea interesant pentru privitori, când se ajungea la stabilirea zestrei fetei și a băiatului, fiecare căutând să smulgă prin cuvinte meșteșugite celuilalt promisiuni, pe care mai apoi socrii ereau obligați să le respecte.
Discuțiile, ce uneori deveneau aprinse, aveau un caracter hazliu pentru cei prezenți, care asistau servind un pahar cu vin. Când unul din socri mai adăuga ceva la dotă, starostele ce-l reprezenta amplifica mult valoarea donației, în timp ce celălalt încerca să minimalizeze valoarea.
”Tatăl băiatului: Îi dau două hectare de pământ.
Starostele lui: Ce pământ? Unt!
Tatăl băiatului: Îi mai dau 10 oi.
Starostele băiatului: Ce oi? Berbeci!
Tatăl băiatului: Îi mai dau o casă.
Starostele băiatului: Ce casă? Adevărat palat!
Tatăl fetei: Dă, băiatul e cam șchiop.
Starostele fetei: Ce șchiop? Olog de tot.
Tatăl fetei: Mi se pare că e și cam nervos.
Starostele: Ce nervos? De multe ori face pe nebunul, etc”.
Logodna odată încheiată, se mai beau câteva pahare de vin, ca adălmaș. Din acest moment se încep pregătirile: fata – prosoapele, batistele, băiatul – băutură, mâncare, muzică. Nunta propriu-zisă începe sâmbătă seara. La casa mirelui se adunau flăcăii, iar la casa miresei – fetele. Mirele și flăcăii mergeau apoi la mireasă pentru a o aduce să participe la „bărbieritul mirelui”. Viitorul mire se bărbierește ultima dată ca flăcău, pentru a fi “fercheş” la nunta care va avea loc a doua zi. Lăutarii cântă:
„Foaie verde sălcioară
Puse-i briciu-n bărbioară
Mi-a căzut o lăcrămioară.
Și mi-a căzut drept pe piept
Mă despart de tineret.
Plânge-mă maică cu dor
Că și eu ți-am fost fecior
Ți-am scos boii din ocol,
Pe Florean și pe Bujor,
La plugul de sub șopron.
Iar acum maică mă-nsor
Nu știu ce-am de-s plin de dor.
Of, of, of, maică mă-nsor”.
Animatorul principal al nunţii era vornicelul, ce purta un băţ împodobit cu un prosop cu motive populare şi cu panglici multicolore şi era încins peste piept cu un frumos ştergar cu motive populare. În ziua nunţii, mirele însoţit de naşi şi de vornic se îndreaptă spre casa miresei unde prezenta acesteia darurile. Avea loc înhobotarea miresei de către naşă, în timp ce lăutarii cântau „Ia-ţi mireasă ziua bună” sau „Taci mireasă, nu mai plânge”, după care începea o melodie veselă ”De trei ori pe după masă/Să scoatem fata din casă”.
„Foaie verde și-o alună,
I-ați mireasă ziua bună,
De la stele, de la lună,
De la maică-ta cea bună.
De la grădina cu flori,
De la frați, de la surori.
De la stratul cu busuioc,
De la flăcăii din joc.
Taci mireasă nu mai plânge,
Că la maică-ta te-om duce,
Când o face plopul mere
Și răchita micșunele.
Când o face mărul nuci,
Cu maică-ta te mai culci!”
După ce ieşea afară, vornicelul cu o voce mai puternică, pentru a fi auzit de toată suflarea din curte, începea să spună „Conăcăria iertăciunii”- un ritual în care mirele şi mireasa, ţinându-se de mână, îngenuncheau pe un covor cerându-şi iertare de la părinţi. Urma aruncatul colacului de către mireasă în direcţia celor patru puncte cardinale. Câţiva flăcăi scoteau zestrea miresei, iar vornicelul închina lada cu zestre mirelui. Nuntaşii, în frunte cu mirii, nunii, socrii, vornicelul şi lăutarii se îndreaptau spre biserică pentru cununia religioasă, după care avea loc petrecerea, la „masa mică”, apoi la „masa mare” și dura până luni seara târziu.
Nuntaşii se aşeazau la mese respectând regula: invitaţii nunului şi ai socrului mare formau „masa mare”, iar cei ai socrului mic „masa mică”. La închinarea darurilor, vornicelul spunea fiecăruia oraţia de închinare, oferind pe tavă două pahare cu vin şi câte un prosop sau batistă. Vornicelul, ce cunoaște toți mesenii, și are pentru fiecare câteva cuvinte ce-i îndeamnă să fie cât mai darnici. Lăutarii erau chemaţi să cânte fiecărui nuntaş câte ceva, de multe ori cu versuri făcute ad-hoc, care să se potrivească cu profesia lui, cu vreun defect şi se putea ajunge şi la strigături, de asemenea, cu adresă directă stârnind, de cele mai multe ori veselia mesenilor. Iată câteva astfel de producţii spontane:
„Pentru un gestionar:
Păi, cât oi fi și-oi mai trăi,
Gestionar n-oi mai iubi.
Când e dragostea mai dulce,
Ia cheile și se duce.
Bine de te servește
Ciubucul i se mărește.
De la rest, de la cântar,
Mai rămâne-n buzunar.
Pentru un pădurar:
Rău mă dor picioarele
Tot trecând pâraiele
Și numărând cioatele
Sau făcând procesele.
Ferice de pădurar
Toată ziua prin lăstari
Cu geanta plină de bani.
Cine dă un pol mai mult
Scoate bradul din pământ.
Îl așteaptă mândrele
Prin toate poienile”.
Înmormântarea. Moartea şi înmormântarea suscită şi ele interesul şi participarea comunităţii, urmând credinţe şi ritualuri, moştenite chiar şi din perioada de păgânism a locuitorilor acestor pământuri. După moarte, cea dintâi grijă a celor din jurul lui era să deschidă ferestrele şi uşile camerei pentru a ieşi sufletul. Peste întregul corp al mortului se punea o pânză albă brodată cu fir negru numită obrăzar. „Pomul”, o credinţă moştenită de la daci, era împodobit în seara dinaintea înmormântării şi era dus de naşul mortului sau de un descendent al acestuia. La împodobirea pomului trebuiau să ia parte toţi membrii familiei, deoarece exista credinţa că numai aşa se vor întâlni cu celălalt în lumea de apoi. Pe drumul spre biserică erau oferite celor apropiaţi 12 „punţi”. La mormânt, preotul citea ultimele rugăciuni şi-l stropea cu „paus” (vin), iar sicriul era acoperit cu obrăzarul şi coborât în groapă. Groparilor li se dădea pomană câte o găină. După terminarea evenimentului avea loc praznicul. Pentru cei plecați există bocete adaptate potrivit vârstei, tot mai puţin ştiute şi folosite în vremea noastră. Satele aveau de obicei şi bocitoare „de profesie”.
Pentru mamă se spunea:
„Scoală-te măicuță, scoală,
Să te bată vânt de vară,
Să mai ieși pe prisp-afară.
Ia-ți măicuță ziua bună
De la copiii matale,
De la frați, de la surori,
De la gineri și nurori.
Casă bună ai avut
Alta nouă ți-ai făcut,
Fără uși, fără ferești,
Întrânsa să vecuiești.
N-ai nici ușă de ieșit,
Nici ferestre de privit.
Draga mea măicuță bună,
Scoală-te și mai grăiește
Și pe noi ne sfătuiește.
Dragele tale picioare
N-or mai merge pe cărare,
Cărările-or înverzi,
Picioarele-or putrezi
Și la noi n-or mai veni.
Bată-te vina pământ,
Că ești negru și urât
Și mămuca te-o-ndrăgit”.
Sau când mortul tânăr ajunge în fața ușii bisericii, mama mortului bocește astfel:
„Bucură-te mănăstire
Că intră un trandafir în tine
Dar nu vine să-nflorească
Merge ca să putrezească.
Atunci când mortul este scos de acasă:
Dragul mamei, dragul mamei,
Nu porni pe drumul ista.
Că el îi înșelător
Şi-napoi neîntorcător”.
