O romantică de la răscruce de veacuri

Bucura Dumbravă este pseudonimul ales de Fanny Seculici, de la lacul Bucura din Retezat și Dumbrava de la poalele Acelor Morarului din Bucegi, unde ea poposea deseori. Un spirit romantic, o femeie iubitoare de munte, de istorie şi poveste, care a scris câteva cărţi foarte citite în epocă şi care acum a intrat într-un nemeritat con de umbră. „Haiducul”, „Pandurul” sau „Cartea Munţilor” erau cărţi de căpătâi ale românilor la început de veac XX.

Fanny Seculici s-a născut în 1868, la Bratislava (Slovacia de astăzi, pe atunci în Imperiul Austro-Ungar). Era fiica lui Julius Szekulics, funcționar la banca „Dacia Română”, apropiat al principelui, viitorul rege Carol I de Hohenzollern. În 1873, familia a venit în România şi s-a stabilit la Sinaia, apoi la București, unde Fanny a primit o educaţie temeinică.

Fanny Seculici era înzestrată cu talent literar, de mică scria poezii şi povești despre drumețiile ei montane. A intrat în anturajul Reginei Elisabeta, cunoscută ca poetă sub numele Carmen Sylva, realizatoare a volumului „Poveştile Peleşului” (în care aflăm şi o poveste a Ceahlăului). De altfel, Carmen Sylva și Fanny Seculici au gândit împreună un proiect literar, o carte cu titlul „Cartea îngerilor”, nefinalizat însă din cauza morții reginei.

Bucura Dumbravă a iubit istoria și legendele românilor şi a concretizat interesul ei printr-un prim volum publicat în limba germană şi în Germania, în 1907, „Haiducul”, tradus apoi în română și tipărit la București şi care a cunoscut mai multe ediţii. A urmat în 1912 volumul „Pandurul”, scris tot în limba germană, tradus în română, rescris în limba română cu prefaţa lui Carmen Sylva, care afirma: „Autoarea acestei lucrări cuprinzătoare nu trebuie căutată la masa ei de scris, ci pe vârfurile cele mai înalte ale munților, în pusnicie, lângă bătrânii călugări, pe plaiuri lângă ciobani, pe malurile tăurilor liniștite ale Negoiului, pe vânt și furtună, pe ger și zăpadă, o găsim pe crestele Carpaților, iară nopțile de vară în stână sau lângă pâraie, răpind basmele sale lunii… De-ar vedea cititorii ca și mine pe autoare cu obrajii rumeni și ochii aprinși, întorcându-se de pe munte, după lungi cutreierări, împovărată cu flori, cu convorbiri strânse din gura țăranilor și a ciobanilor, asemenea unei albine culegătoare, atunci desigur ar citi-o cu băgare de seamă și mai mare și ar căpăta credința că numai adevărul curge din acel izvor răcoros”. Trilogia dorită trebuia să se încheie cu „Sarea norodului”, lucrare dedicată revoluției din 1848, care a ars, din nefericire, înainte de a putea fi publicată.

„Cartea Munţilor”

A scris în limba română „Cartea munţilor”, apărută în 1920, la Editura Cartea Românească, un ghid al drumeţului de munte. Această carte avea în prima sa ediție capitolele: „Plecarea”, „Tovarăşii”, „Hainele şi dichisul drumeţului”, „Hrana”, „Economia forţelor”, „Întrebările”, „Cuviinţa”, „Conversaţia”, „Focul”, „Stânele”, „Florile”, „Anotimpurile”, „Apărarea munţilor”, „Duhul munţilor” şi „Închinare”. Capitolele „Stâncile” şi „Singurătatea” le-a adăugat la ediția a doua din 1924. Noi am folosit ediţia apărută în 1943, tot la „Cartea românească”.

Emanoil Bucuţa, unul din prietenii și admiratorii Bucurei Dumbravă, scria: „Cartea munţilor e cea mai frumoasă floare, sădită în grădina literaturii româneşti, pe care Bucura a adus-o din drumuri de treizeci de ani… E jurnalul ei, testamentul lăsat nouă”.

În „Prefaţa” sa, Emanuel Bucuţa, scria: „Muntele n-a fost descoperit de mult. L-au colindat ciobanii şi l-au trecut la pasuri călătorii, fie cei paşnici, fie cei războinici.” Pomeneşte apoi despre „întâiul drumeţ romantic, care ni-a lăsat o descriere mai încântată a plimbărilor lui pe dealuri şi munţi, Alecu Russo, autorul Cântării României şi întâiul adunător de poezie populară. Cum aşteaptă strungarul oaia cea cu bun lapte la locul ştiut din strungă, aşa a prins el, şi nu Alecsandri, pe ciobanul care ştia plângerea cea minunată, la o coborâre de pe Ceahlău sau de pe un alt munte moldovenesc, şi i-a luat-o ca să ne treacă în veci… La fel cu florile de sus, care cresc mai mici decât suratele lor de câmp, dar au culorile mult mai vii şi mireasma mai îmbătătoare, s-a întâmplat şi cu această mândrie a poeziei populare româneşti.”

Despre Bucura Dumbravă spune că „a străbătut toate aceste locuri ca să trăiască de aceeaşi viaţă cu eroul ei şi nimeni nu mai ştie, iar ea nu mai e aici ca să ne spuie, dacă haiducul frate cu codrul i-a descoperit pământul românesc şi toate frumuseţile, sau dragostea pământului a îndreptat-o spre cei mai legaţi de ei fii ai lui… Sprintenă de picior, mândră în purtări, fată până la urmă, la cei cincizeci şi opt de ani pe cari i-a putut ajunge, tânără cu toţi anii, pătrunsă de muzică şi teosoafă prin dor metafizic, Bucura Dumbravă nici nu era cât un munte de frumos, întrupat şi miniaturizat lângă noi. Cartea Munţilor era jurnalul ei, testamentul lăsat nouă!”

Cartea începe cu o „Închinare” pe care o prezentăm in extenso:

„Închin această carte tineretului.

Doresc tineretului dorul de munte.

Dorul de munte să-i fie călăuză de pe pragul vremei nouă.

Vremea va fi nouă prin îndreptarea sufletelor, spre ţeluri mai vrednice decât cele barbare din era care apune.

Sau mai bine zis, care s-a înecat în sânge şi ură.

Ura şi vărsarea de sânge vor fi socotite ca păcatele cele mai ruşinoase de omenireea vitoare.

Viitorul nu este al forţei brutale, ci al frăţiei.

Ca să se desvolte mai bine frăţia, trebuie să-i pregătim o atmosferă sănătoasă, atât morală, cât și materială.

La munte mor toate deşertăciunile şi sperieturile, piedicile.

Organizaţi-vă viaţa altfel, ca să vă rămână vreme de dus la munte; atunci şi munca voastră va fi sănătoasă şi bine cumpănită.

Cerem pentru toți dreptul la odihnă în mijlocul naturei, dreptul la lumina soarelui, la aerul curat, la codrul verde, la vârfurile dorului de înălțare. Cerem și înființăm mijloace bune și ieftine pentru drumeție, de care toți să se poată folosi. Până acuma numai cei avuți au putut face turism în țara românească. Privim dincolo de munți, unde turismul e organizat de ani de zile într-un spirit adevărat democratic, adică altruist, și pus la îndemâna tuturora.”

Sfaturi pentru drumeţiile montane

Am selectat câteva dintre sfaturile sale: „Bagă la cap, drumeţe, şi nu pleca la munte cu or şi cine! Nici dacă conduci tu, nici dacă conduce altul. Tu catană, alege-ţi bine căpitanul. Iar tu căpitane, nu primi decât catane zdravene… Voinicosul pionier nu ştie că nu e bine să te joci cu muntele. Că muntele nu are nimic egalitar în felul cum primeşte pe cei ce vin la el, că el selectează fără milă – după legea firei întregi. Şi dacă eşti căpitan, potriveşte greutăţile excursiei după însuşirile trupeşti şi intelectuale ale cătanelor.

Echipamentul constitue o parte integrantă a forţelor drumeţului. Ghete groase ţintuite şi unse mereu cu grăsime, ca să fie tot odată moi şi impermeabile, jambiere, un costum bine croit şi bine cusut dintr-o stofă trainică, – catifeaua groasă e admirabilă, ca şi ţesăturile româneşti, călugăreşti sau ţărăneşti, – o manta de ploaie şi un sweter sau o vestă îmblănită, sunt lucrurile de care turistul nu poate să se lipsească, atât din punct de vedere practic ca şi din cel estetic.

Visul ar fi să ne hrănim cu parfumul florilor şi al pădurei. Chestia hranei nefiind uşor de rezolvat, mai ales când plecăm pe mai multe zile, trebuie să ne străduim să măsurăm pretenţiile noastre. Slănină, brânză, pâine, ciocolată, mere şi ceaiu, iată un şir de bucate durabile, hrănitoare şi gustoase şi mult mai lesne de transportat decât cutiile de conserve. Se-ţelege că trebuie şi zahăr pentru ceaiu. Zahărul este cel mai bun reconstituant.

Economisirea forţelor începe dela plecare. E bine să porneşti cu pas domol şi măsurat, mai ales dacă ţi-a venit greu să te scoli şi eşti încă amorţit de somn. O sforţare prea timpurie îţi taie genunchii pentru toată ziua. Un ritm potolit al mersului te duce departe, pe nesimţite, şi-ţi dă putinţa să-ţi grăbeşti pasul ori când vei vroi, chiar la sfârşitul unui drum lung. Greutatea pe care o duci în spate, să nu-ţi înpiedice răsuflarea, nici să nu grăbească bătăile inimei.

Nicăieri nu e mai multă nevoe de cuviinţă de cât la munte, sub cerul larg, în aerul curat, unde o lipsă de bună creştere e mult mai supărătoare ca într-un salon.

Să nu rupi nici o floare… să nu dai în unele buruieni, urzici, scaieţi cu un gest eroic… să nu dai jaf în ciuperci!

Când e bine să te duci la munte? Totdeauna. Nu e anotimp care ar putea să-ţi închidă drumul spre înălţimi. Pentru adevăratul drumeţ nu există vreme rea, fiindcă el ştie să iubească natura sub toate înfăţişările ei”.

Prof. dr. Daniel DIEACONU