Ioan Scurtu este una dintre marile personalităţi ale Neamţului, un profesor şi un istoric din stirpea lui Iorga, Lupaş, Onciul sau Giurescu. S-a născut la 27 noiembrie 1940 în familia lui Ion Scurtu din Dochia, județul Neamț, într-un an de mare zbucium: al destrămării României Mari. A urmat clasele primare în satul natal și apoi clasele secundare la prestigiosul Liceu „Petru Rareș” din Piatra Neamț, şcoală cu prestigiu în Moldova. În toamna anului 1957 a devenit student la Facultatea de Istorie a Universității București. A obținut titlul de doctor în anul 1971, cu o teză intitulată „Istoria Partidului Țărănesc în România“.
Fiind unul dintre cei mai valoroşi studenţi ai generaţiei sale, la absolvirea facultății, în 1962, a primit post, conform obiceiului timpului, în învățământul superior, la facultatea pe care tocmai o absolvise şi a început un cursus honorum universitar deosebit: preparator (1962-1966), asistent (1966-1972), lector universitar (1972-1981), conferențiar (1981-1991) și profesor universitar (1991-2004). A mai activat şi la Universitatea „Spiru Haret”, Facultatea de Istorie, Muzeologie şi Arhivistică.
O carieră de excepţie a fost încununată cu mai multe funcţii, titluri, premii şi distincţii: Șef al Catedrei de Istoria Românilor din cadrul Facultății de Istorie a Universității din București (1991-2003), decan al Facultății de Arhivistică (1992-1994), decan al Facultății de Istorie, Muzeologie și Arhivistică a Universității „Spiru Haret” (1991-1994, 2008), director general al Arhivelor Naționale (1991-2006), director al Institutului de Istorie „Nicolae Iorga” al Academiei Române (2001-2006), director general-adjunct al Institutului Revoluției Române din Decembrie 1989 (din 2004), prorector al Universității „Spiru Haret” (2004-2007), membru al Academiei Oamenilor de Știință din România și președinte al Societății de Științe Istorice din România. A fost laureat al Premiului Academiei Române (1983), „Omul Anului” în 1995 acordat de „The American Bibliographical Institute”, „Doctor Honoris Causa” al Universității „Ovidius” din Constanța (2007), distins cu Ordinul Național „Serviciul Credincios” în grad de Cavaler (2002) și Ordinul „Meritul Cultural” în grad de Cavaler (2009).
A fost membru în colegiile de redacţie ale revistelor „Analele Universităţii Bucureşti. Seria istorie” (1975-1991) şi „Studii şi articole de istorie” (din 1963), redactor-şef adjunct al „Revistei istorice” (2001-2006) şi al revistei „Historical Yearbook” (2003-2006), ambele ale Institutului de Istorie „N. Iorga” al Academiei Române şi este membru în colegiile de redacţie ale revistelor „Arhivele totalitarismului”, „Dosarele istoriei”, „Historia”, „Hrisovul”, „Clio 1989”, „Document”, „Europa XX”, „Analele Universităţii Spiru Haret. Seria istorie” şi încă multe altele.
A fost preocupat de perioada interbelică din istoria românilor, realizând zeci de culegeri de documente, studii monografice și sinteze. În 2003, sub egida Academiei Române, a fost coordonatorul monumentalului volum al VIII-lea din „Istoria Românilor”: „România Întregită (1918-1940)”.
Menţionăm lucrarea de sinteză cu caracter de pionierat: „Istoria Basarabiei de la începuturi până în 1994”, inițiată și coordonată de domnia sa, cu noi ediții în 1998 și 2003 la care au participat și istorici din Republica Moldova, realizându-se, astfel, un pod de flori al istoricilor.
Istoricul Ioan Scurtu a publicat peste 140 de cărți (dintre care circa 40 sunt cărți de autor, 43 semnate în calitate de coordonator și coautor, iar 60 sunt semnate în calitate de coautor). Acestor volume li se adaugă peste 300 de studii și articole de specialitate și mai mult de 60 de studii introductive, prefețe, recenzii și note bibliografice. Menţionăm câteva: „Culegere de documente şi materiale privind istoria României (1918-1922)” (1973), „Din viaţa politică a României. Întemeierea şi activitatea Partidului Ţărănesc (1918-1926)” (1975); „Viaţa politică din România. 1918-1944” (1982); „Din viaţa politică a României (1926-1947). Studiu critic privind istoria Partidului Naţional-Ţărănesc”, (1983); „Contribuţii privind viaţa politică din România. Evoluţia formei de guvernământ în istoria modernă şi contemporană” (1988); „Alba Iulia. 1 Decembrie 1918”, (1988); „Monarhia în România. 1866-1947” (1991); „Istoria Partidului Naţional-Ţărănesc” (1994); „România şi Marile Puteri (1918-1933). Documente” (1999); „Viaţa cotidiană a românilor în perioada interbelică” (2001); „Istoria românilor în timpul celor patru regi, 1866-1947”, 4 volume (2001); „Istoria contemporană a României (1918-2003)” (2003); Revoluţia Română din Decembrie 1989 în context internaţional (2006); „Civilizaţia românească interbelică (1918-1940)” (2008); „La Révolution Roumaine de 1989, dans le contexte international de l’époque, II-ème édition révisée et augmentée” (2008).
Una dintre valoroasele sale contribuţii ştiinţifice este „Istoria Românilor în secolul XX” (publicată în 1999 împreună cu prof. univ. dr. Gh. Buzatu), o carte ce nu ar trebui să lipsească din biblioteca unui profesor de istorie sau istoric ce se respectă.
Istoricul Ioan-Aurel Pop, președinte al Academiei Române, afirma: „Profesorul Ioan Scurtu și-a desfășurat o mare parte din carieră în deceniile comuniste, când istoria era instrumentum regni pentru guvernanți și când istoricii rămași în România, care nu puteau să publice decât la edituri din România, erau obligați să facă anumite compromisuri. Istoricii buni, însă, nu au făcut compromisuri, ei au acceptat doar anumite cosmetizări de formă, ca să nu-și țină lucrările în sertar toată viața. […] Ioan Scurtu nu a abdicat niciodată de la misiunea istorică străduindu-se să facă lumină pentru un lung șir de promoții de studenți, întru cunoașterea valorilor autentice. Pe un fond de blamări și etichetări cuprinse în patul lui Procust al documentelor de partid, profesorul și cercetătorul Ioan Scurtu a evidențiat rolul major al partidelor istorice, a preamărit virtuțile Marii Uniri și a subliniat mereu dezvoltarea fără precedent a României interbelice.”
Menţionăm şi cartea intitulată „Povestiri adevărate. Memorii“, ce a apărut la Editura Junimea din Iași la sfârşitul anului 2022. În 610 pagini, autorul ne oferă, cronologic, „povestirile adevărate” care încep la Dochia, judeţul Neamţ, în 27 noiembrie 1940, zi în care a fost asasinat Nicolae Iorga şi se încheie „la evenimentele din România ce s-au înscris într-un amplu proces desfăşurat la nivel internaţional, care a dus la lichidarea regimurilor socialist-totalitare (impropriu numite comuniste) din Europa”.
În „Cuvânt explicativ”, domnia sa spunea: „Am cunoscut ce nu vor mai cunoaște/Aceia ce în urma mea s-or naște, scria Mihai Beniuc, astăzi un poet aproape uitat. Mă regăsesc în aceste afirmaţii. M-am născut la mai puţin de trei luni de la sfărâmarea României întregite, realizată – după multe şi grele jertfe – 1918. Când eu vedeam lumina zilei în comuna Dochia din judeţul Neamţ, marele geniu al poporului român, Nicolae Iorga, cădea răpus de gloanțe la marginea comunei Strejnic din judeţul Prahova. La 7 luni după ce m-am ivit pe lume, România intra în războiul împotriva Uniunii Sovietice pentru eliberarea Basarabiei şi a Bucovinei de nord, ocupate de Armata Roşie în iunie 1940. Aveam aproape 4 ani când un avion de care atârna o năframă albă a zburat deasupra comunei Dochia anunțând încetarea războiului; toată lumea credea că România a încheiat pacea şi cei de pe front se vor întoarce acasă. Numai că războiul avea să continue încă nouă luni în Vest. Am trăit anii când Iosif Visarionovici Stalin era prezentat ca «genialul conducător al tuturor popoarelor în lupta împotriva imperialismului», dar şi vestea morții acestui «nemuritor» şi a aşezării lui în Mausoleul de la Kremlin, alături de Vladimir Ilici Lenin, pentru ca în 1956 să aflu că a fost scos de acolo, fiind vinovat de numeroase crime.
Am făcut liceul (numit școala medie) cu 10 clase şi cu note de la 1 la 5 după modelul sovietic, facultatea de 5 ani şi pregătirea doctoratului în 4 ani. Am plecat dintr-un sat uitat de lume şi am ajuns profesor la Universitatea din Bucureşti. (…) Sunt singurul coordonator al unui volum (VIII) al tratatului Istoria Românilor, care nu a fost (şi nu este) membru al Academiei Române. (…) M-am referit la ceea ce am văzut şi am trăit, cu percepția mea de atunci, dar am considerat necesar să includ şi unele precizări privind realitatea atestată documentar, care nu-mi era cunoscută la vremea respectivă, pentru ca cititorii să poată realiza că între istoria vizibilă (propagandistică) din acei ani şi cea reală (studiată ştiinţific) este, adesea, o mare discrepanță. Astfel vor înțelege cum a trăit şi s-a realizat profesional generaţia mea”.
Volumul este o largă frescă a unei lumi, cu luminile şi umbrele sale, ni se dezvăluie prin ochii copilului, ai elevului „rareşist”, al studentului de la Bucureşti, al cercetătorului şi istoricului care trebuia să activeze între constrângerile unui regim totalitar. Aşteptăm şi cel de-al doilea volum, cariera domniei sale fiind extraordinară şi după 1989.
A călcat pe urmele ilustrului său unchi, Dumitru Almaş, şi a făcut cinste meleagurilor de unde a plecat, fiind una dintre cele mai importante personalităţi ale lumii ştiinţifice pe care le-a oferit vreodată judeţul Neamţ. Mulţumim, domnule Profesor, pentru tot ceea ce aţi oferit istoriografiei româneşti, pentru această carte, pentru mândria celor care călcau treptele Facultăţii de Istorie din Bucureşti, venind din Neamţul profesorului Scurtu!
Prof. dr. Daniel DIEACONU
