Un fost islaz din Girov, care între timp a intrat în intravilanul localității, găzduiește de peste 20 de ani ceea ce oamenii locului s-au obișnuit să numească “Colonia țigănească”. Este formată din vreo 14-15 case, ridicate în câmp, din ce a avut fiecare. Au fost doar opt la început, pe care fostul primar Olaru le-a și trecut cât de cât în legalitate, printr-o hotărâre de consiliu local în care s-a dat legitimitate loturilor de pământ pe care se aflau primele clădiri. Între timp, s-au înmulțit, au mai venit și alții luați de suflet de prin Războieni, Piatra-Neamț și alte comune din zona Târgu-Neamț.

De la depărtare suntem “scanați” de un grup de bărbați tineri, unul dintre ei dotat cu o baterie, pe care o ține victorios în mână: “Da‘ ce căutați?”… Când află că suntem de la presă, imediat se împart în două tabere. Unii care vor să ne trimită de unde am venit și alții, primitori, dar circumspecți.

Rromii de la Girov sunt un soi aparte. Constituiți într-un soi de societate matriarhală, ușor de recunoscut după atitudinea respectuoasă a celor din încăpere față de femeia umflată, cu ochi lăcrimoși, cocoțată în vârful patului, care se leagănă ușor după o muzică interioară numai de ea știută, se simt ai nimănui. Nimeni nu le are grija și trăiesc după cum se nimerește. Mai dintr-o pomană, mai din alocații, din cerșit și din ce mai pică. Iar primăria? Primăria e și ea împărțită, în PSD și PNL, primar și viceprimar. Primarul Ion Purcel care, zic ei, le-a promis multe ca să se aleagă și vicele Sebastian Butnaru care nu le-a promis și le dă numai pe muncă!

“Ne-or luat lumina!”

“Păi, haideți să vedeți ce fac io cu bateria asta?! Videți bateria asta? Noi nu avem lumină, nu vreau să ne bagă lumina! Uite, stăm aici cu bateria asta și ne năcăjâm. Avem copii mici și nu vreau să ne bagă lumina. Oamenii’s răi la primărie, și nu vrea să ne bagă lumina, nu vrea să ne trage nici apă, nimica. A spus primarul câ îi trage apă, când îl face primar. Și acu nu vrea. Uite, ne necăjâm aici cu baterie. Să merg acum, trebuie să o încarc la un om. Trebuie să mă duc. Stăm aici, vai capul nostru, atât câți suntim aici să ne necăjâm. Nu vrea să ne facă oleacă di drum cu balastru. Nu, nu vrea. Aici sunt mai multe familii într-una”, ne explică într-o română stâlcită, ghidul nostru, un tânăr la vreo 20 de ani. Observ că băieții aceștia nu vorbesc nici măcar între ei pe limba rromani. Ne conduc la ei acasă, într-o clădire cam dărăpănată formată din două încăperi pline de paturi, cele mai multe improvizate, în care trăiesc, după un inventar rapid făcut de toți cei prezenți, cam 30-40 de suflete. Cum? Unii dorm pe paturi, unul pe un scaun după sobă, alții pe câteva pături înghesuiți pe jos. Fiecare cum poate, cumva cam ca în desenul animat ”Familia Croods”.

O femeie tunsă scurt, fără dinți, cu un zâmbet deschis, dar cu vădite probleme psihice, își șterge apăsat mucii cu dosul palmei și ne explică:

“La casa asta sunt mai multe familii. Și dacă puteți intrați în casâ, câte familii există și la cât… Cum adicâ? Haideți doamnă ‘nuntru, dacă vreți sâ vedeți, să rămâniți așa… Intrați, intrați fărâ frică, doamnă! Cu mari draguri!”…

Încă din prag te izbește un miros de putred și picioare nespălate, care pare un adevărat scut prin care nici țânțarii nu îndrăznesc să treacă. Cu pământ pe jos, noroios, haine aruncate de-a valma în saci zoioși, câteva oale aruncate grămadă și un scaun știrb care pare că ne privește și el acuzator. Prima încăpere duce către camera principală în care sunt vreo trei paturi unite, o sobă de metal cam ruginită într-un colț lângă fereastra parțial acoperită cu o pătură ruptă.

În mijlocul paturilor, legănându-se ușor, tronează o femeie voinică, cu fața umflată, acoperită cu o pătură a cărei culoare s-a pierdut în negura timpurilor.

Facem cunoștință, noi ”Mesagerul de Neamț”, ei familia Trandafir sau familiile… că sunt laolaltă patru familii și mai multe generații, 11 copii, restul adulți.

Elena Trandafir, stăpâna casei, are 50 de ani sau atât își amintește. Ne spune că au buletine aproape toți, nu mai primesc ajutor social, trăiesc doar din alocațiile copiilor, tot mai mulți de la un an la altul. Sub o fereastră, o femeie tânără ține în brațe un bebeluș de o lună, cel mai tânăr membru al familiei.

Toată lumea vorbește cu toată lumea, e un vacarm de neînțeles, ridic vocea încercând să-i determin să tacă, să ne înțelegem.

Irina, sora mai mică a Elenei, cea care ne-a întâmpinat “Cu mari draguri!” așteaptă cu un zâmbet tâmp pe față să fie și ea întrebată.

“Avem, avem buletinii. Dar nu și-au făcut ea (adică Irina)”, răspunde monosilabic mama tuturor.

Academia “Ștefan cel Mare”

“Ne-au tăiat luni lumina… Deci, nu. Noi am fost în primărie. Noi când ne duceam, când aveam și noi câte un ban să plătim, nu era citit contoarul”, raportează plină de zel, Irina, cu răsuflarea tăiată.

Sunt vreo șapte contoare, cam pentru jumătate dintre case, că ei s-au “înțepat” la curent la o clădire din oborul de alături și, până acum, primăria plătea facturile la E.ON, iar ei plăteau sau ar fi trebuit să plătească la primărie. Până când noul viceprimar a spus “Gata! Nu plătiți nu primiți!”.

O parte dintre copii mergeau la școală, dar… “Am doi care îi bat în oraș. Asta de aici s-ar duce săraca, dar nu am hainii sâ-i dau, nu mai avem nici la ci spăla, mașâna di spălat mergi cu luminâ”, ne lămurește Elena Trandafir. Sunt deja convinsă că pentru fiecare caz în parte există o justificare clară a abandonului școlar, iar “lumina luată” este ultimul dintre acestea.

Cea mai multă școală – “zece clase la Ștefan cel Mare” are, paradoxal, Irina, cea cu handicap psihic. La o privire mai atentă realizezi că nu e singura din încăpere cu probleme, mai poți număra cel puțin patru persoane cu diferite metehne. O femeie de vreo 30 de ani are ochii încrucișați, unul târâie un picior, altul râde ciudat și ridică mereu din umeri. Convenabil atunci când merg la cerșit.

Mama Elena îmi explică cum vede ea lucrurile și cum e corect ca băieții ei, dacă nu se duc să presteze orele la primărie, să muncească, să nu mai primească “socialul”, dar ea de ce nu? Că e bolnavă și cu inima și cu ficatu‘, cu diabetu‘, toate alea.

Se descurcă cu mâncarea cum pot. Mai merg la cerșit câțiva dintre ei, mai la pomană la biserică, mai vine “Doamna Carmen, Născută înger” și le mai dă câte ceva. Că doamna Carmen este foarte bună, le dă Pampers la cei mici, le mai aduce haine, ajutoare.

Cei răi – “oții și infractorii”, nu mai vin pe acolo, e liniște. La ei nu se fură, nu se dă în cap la oameni pentru bani.

Acum “lumina” e principala durere. Televizorul suspendat aproape de tavan a rămas pe post de bibelou, iar mașina de spălat a fetei care locuiește alături e acoperită cu un mileu. Nu se sfiesc să spună ce anume ar vrea ei de la primărie și îl înjură, preventiv, pe primarul Purcel, care a promis și nu le-a făcut nimic. Ce le-a promis? Balastru, că se face lac de acumulare pe drumul care este mai mult o cărare printre case, apă curentă, că se spală cu apă adusă din Cracău și “socialul” la toată lumea.

“Vreau să puii la fiecare contor. Să facii contract pi locuinții, nu ni facii nimeni, nimic!”, conchide Elena.

Ultimul ajutor social primit de Elena era de 16 milioane de lei vechi, l-au scăzut la 4 milioane, apoi l-au tăiat de tot.

“Dar un copil trebuie îmbrăcat. Medicamente. Sunt copiii mulți aici. Ne-am gândit să spălăm, doamne. Apa, apa e importantă! Asta e, ea stă mai bine. Ea stă dincolo. Ea stă mai bine (ne-o indică cu o mișcare a capului pe nora ei). Nu-i dă voie să tragă apă. Are nevoie de apă, că are copchilu dat la stat șî nu i-l dă înapoi dacâ nu are baie! Mai avem și noi o mașină de spălare. Hai, hainele la copii, le punem la uscat (adică le aerisesc fără să le mai spele! – n.r.). Ăsta nu a mers la grădniță câ n-avea haine! O mers, o mai mers copiii la școalâ, la grădniță, da‘ acu fără lumină… Nici nu a mers la școală. Băiet cuminte. Uitii, ăsta are 16 ani și acum e clasa a VIII-a. Aia are 17 ani, pe ăla nu l-onscris la liceu, că-i clasa a VIII-a, vreu să-l duc la LPS (Liceul cu Program Sportiv – n.r.), la hamburger. E cel mai cuminte copil. Celâlaltu’ nu, rămâni cu opt clase, atâta poati! Da’ o sâ-i facâ buletin”,  ne lasă să așteptăm explicațiile până la capăt, bunica Elena.

“Hamburger” este de fapt handbal, dar femeia, total necitită, nu mai are proprietatea cuvintelor.

Un alt nepot ar urma să fie înscris la Colegiul de Transporturi, dar asta numai dacă-i face buletin, pare sigură pe ceea ce spune Elena Trandafir.

Irina, sora Elenei spune cu bucurie că ea merge la cerșit.

Au doctor de familie în comună, la care ajung numai în cazuri mai grave. Mama Elena explică cum rămânea ea cu socialul dacă s-ar fi dus la cardiolog, la diabet. De ce nu s-a dus nici ea nu mai știe.

“Noi cu primarul avem. Păi cu primarul, așa, măi, toată lumea tace. Primul Purcel el a fost viciul (viceprimar – n.r.). Ăsta nou, viciul nou, nuș‘ de undi îi, di undi o vinit”, spune cu obidă Mama Elena. Îi șoptește unul dintre băieți: “Di la Căciulești!”

Cei de la primărie veneau să citească contoarele o dată la două luni, acum vin doar de două ori pe an, mă informează. Au trimis haine la spălat, cu mașina unuia mai tânăr din colonie. Au cal cu căruță pe care o mai folosesc, uneori, să mai facă un ban. Mai toți din colonie sunt Trandafir, Botez sau Bozu.

Mama Elena a stat, copil fiind, pe drumuri în căruțe cu coviltir, pe unde a apucat. După ce i-a murit tatăl, pe vremea “primarului cel bun” (Olaru -n.r.) s-a format colonia, mai întâi din câteva case.

Are patru copii ai ei și vreo 30 de nepoți împrăștiați prin lume. Au mers la muncă cu ziua, la cosit printre blocuri, prin Piatra-Neamț, dar în cea mai mare parte a timpului trăiesc din cerșit, din alocațiile copiilor și din pomana celor din sat. În curând ar putea rămâne și fără alocații, dacă copiii nu mai merg la școală.

Spală copii, pe rând, în lighene de plastic, cu apă cărată din Cracău. Apă de băut și pentru mâncare mai aduc din sat.

“Era bini sâ ni facâ șî nouă baii, cum o făcut pe la Târg, acolo, ei au!”, concluzionează Elena.

Durerea Pamelei Trandafir și-a lui Petran făr’ de lumina ochilor

Pamela, nora mamei Elena, are 26 de ani și este venită din Războieni. Trăiește cu bărbatul ei, Costică și cu doi dintre cei trei copii ai lor, într-o casă ceva mai aranjată, alături. E foarte supărată că a dat copilul de șase ani la stat, pentru că are un defect la guriță și nu l-a putut opera. Ca să-și ia copilul înapoi trebuie să demonstreze că are condiții și una dintre aceste condiții este baia. Cum să-și facă ea baie fără apă?

“Vreau să îl iau și eu acasă, m-am săturat și eu că l-am lăsat acolo! Numai să îl vizitez, că așa vreau, să fac baie în partea aia. Nu vrea să-mi tragă apă. Să punem acolo să facem baie, să facem în regulă. S-avem și noi o baie acolo. Sunt cu băietul ăsta. Și noi am făcut casa asta, că ni-a lăsat unu, a plecat dincolo. Dar e problemă că nu pot să-l scot pentru că nu am baie. Și nu ne convine că, dacă le ia lor lumina, nu mai ne dă nici nouă. Trebuie să tragem lumină separat”, ne explică Pamela. Mai curățică, ceva mai bine îmbrăcată și coerentă în exprimare.

Lasă copiii la soacră și merge cu bărbatul ei la plantat, la Ocol la Sibiu, la Sighișoara. Primesc câte 200 de lei la zi și bani de mâncare. Ea gătește pentru toți din clanul Trandafir, într-un ceaun mare de vreo 20 de kg. Este căsătorită de la 17 ani, între timp au venit și cei trei copii. Costică al ei a renunțat la școală când ea a rămas însărcinată. Copilul mai mare merge la școală la Căciulești, cel de cinci ani merge la grădiniță, iar cel de șase este la un centru.

“Când l-am născut, m-am dus, am făcut cerere aici, la noi la primărie. Și am spus că nu pot să-l iau acasă, pentru că să-i dau să mănâncă, să îl alăptez, mi-era frică. Și am spus că mai bine să-l lăs, ca să poată să se facă bine, ca să nu pățească altceva. Și l-am lăsat. L-au făcut bine, l-au operat de două ori, dar mai are de făcut o operație în cerul gurii. Mai are un pic de operat”, spune Pamela, frământându-și mâinile.

În curte ne așteaptă un unchieș aproape orb. Petran are 64 de ani și îngrijește o femeie fără niciun venit. Trăiesc amândoi din ajutorul lui de handicap.

“Nici lumina aia nu mai este. Eu nu văd cu lumina, dar mai auz un radio, mai… Nici gard nu văd. Nici baracă. Dacă mă plouă, am niște pături din alea care mi-au dat cineva la pomană. Eu sunt cel mai vechi om de aici, din romanii ăștia, așa cum se spune. Îi știu pe toți. Și toți în primărie și tot satul ăsta, tot până la capăt. Doamnă, am avut supărări. Am fost despărțit de prima nevastă pe la Târgu Mureș. O chin, năcaz pe capul meu. Am lucrat în Sighișoara, am lucrat cu var din ăla. Mi-a ars lumina ochilor. La început nu, apoi am făcut cataractă, încet, încet mi-au afectat. Dacă pui mâna pe ăsta, e beton (arată ochiul stâng- n.r.). Am fost și în Germania. M-a dus cineva în Germania să poată să mă facă. Dacă aveam bani… Am avut glaucom de ăla. Mi-a zis doctorul de la Germania: «Dom’le, dacă noi căutăm aici», am fost la un doctor special, care mi-a dat din Germania. «Dom’le, dar dv. ai două veni (vene -n.r.) aici. Una mergi la cap, și una mergi la inimă. Și e mai subțire ca părul. Dacă eu caut să tai acolo, dacă-ți ating o vână de la cap, așa o să faci toată viața (dă din cap-n.r.). Dacă-ți ating pe aia de la inimă, poți să mori! Așa să stai să pui medicamente în ochi». Medicamente pun în fiecare zi în ochi. E atâția ani de zile. Dacă mă crezi, astăzi, n-am mâncat, doamnă. Ieri, dacă îți spun ce-am mâncat… m-am dus la o biserică, și îmi dau ouă, și eu n-am voie cu ouă. Îți mănânc dar îs și cu fierea. Și cu iernie de disc mi-au paralizat picioarele. Deci, medicamentele, dacă le iau o cutie de aia, cum se spune, 1.500. Picăturile. Și eu iau pensie 3.000 de lei. Dau aproape tot pe pastile, picături.  Îmi trebuie pastele de circulare a sângelui. Apoi nu mai vorbesc. Nu-mi dă gratuitate, compensat, din astea!”, se spovedește Petran.

Are doi băieți, din care unul plecat în Germania, care are doi copii și el și un al treilea pe drum. Familia fiului locuiește tot acolo, în colonie. Unul dintre copii tocmai ce a făcut oreion și i-a îmbolnăvit și pe ceilalți.

Lăcătușu cu o gaură în cap și Volta din colonie

Pe drum suntem așteptați de alte grupuri care ne cheamă, ne îndeamnă: “Viniți și aici, să videți, doamnă!”

În pat, întins în niște haine negre, zace un bărbat la vreo 60 de ani, care geme din când în când. Pe scaun, o altă mama Elena. Bărbatul din pat e Lăcătușu, cel cu gaura-n cap. Femeia lui, tot Elena, dar Botez, și tot la 50 de ani e verișoara celei dintâi. Elena Botez a luat de suflet mai mulți băieți, rromi și ei de pe la Războieni, Târgu-Neamț. Că ea nu poate face copii.

Bărbatul fără o bucată de os din craniu a primit o lovitură, prin 2007, a căzut cu capul de-o bordură, accident care l-a lăsat neom.

Nu primește nimic de la stat, a avut un fel de pensie de handicap de vreo 60 de lei, dar acum doar Elena ia “social” de 700 de lei și atât.

Are în grijă vreo cinci băieți, de la unul dintre ei are și un nepoțel mic, care-i în pediatrie, la spital, răcit. Băieții luați de ea de suflet mai muncesc pe la plantații, la puieți. Când găsesc, când nu, merg la cerșit și mai stau și ei pe cotruță și așteaptă zile mai bune. Nici unul dintre ei nu are școală.

“Nu ne ajută nimic Primăria de la Girov”, spune cu obidă Elena Botez.

Între timp, în casă intră “Volta” de Girov (Alessandro Volta-fizicianul italian care a inventat pila electrică și al cărui nume a fost dat unității de măsură pentru tensiunea electrică-voltul-n.r.), băiatul cu bateria, cu două cabluri și un led în mână. Începe lecția de cum obținem lumină dintr-o baterie de mașină.

“Uite ce am băgat aici. Mi-e frică noaptea de tata. Am băgat la firul ăsta, și l-am băgat aici. Și când l-am băgat, a ieșit oleacă de fum aici, la becul ăsta, știi? Trebui măcar un fir de lumină noaptea. Pentru că din cauză că tata, e bulnav, săracu. Îi lipsește o bucatâ din cap”.

Angela CROITORU

FOTO: Denisa POPA