Moldova are din vechime tradiţia sihăstriilor de maice şi în ţinutul Neamţului s-au aflat şi se află încă cele mai mari lăcaşuri monastice din România cu sute de călugăriţe: Agapia şi Văratecul. Istoria şi poveştile lor au printre protagonişti pe Safta Brâncoveanu, Nicolae Grigorescu, Mihai Eminescu, Veronica Micle, Alexandru Vlahuţă sau Garabet Ibrăileanu,
Mănăstirea Agapia
Mănăstirea Agapia, numită şi Agapia din Vale sau Agapia Nouă, este o mănăstire de călugăriţe de pe valea râuşorului Topoliţei, care aici poartă numele de Agapia, la poalele culmii Măgura, la o altitudine de 480 m. Biserica mănăstirii are hramul la 8 noiembrie, de „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril” şi a fost ridicată cu cheltuiala Hatmanului Gavril (fratele domnitorului Vasile Lupu) şi a soţiei sale, Liliana, în perioada anilor 1642 – 1644. Biserica este construită din piatră şi cărămidă, îmbinând stilul moldovenesc cu cel bizantin, după un plan arhitectural treflat, asemănător Bisericii „Trei Ierarhi” din Iaşi, cu turlă pe naos, de către vestitul arhitect Ionaşc Constantinopolitanul. După anul 1644 s-a construit zidul de apărare, ca de cetate, cu chilii etajate, turnul clopotniţă, prin portalul căreia se pătrunde în mănăstire.
Sfinţirea acestei biserici a avut loc la 12 septembrie 1647, fiind oficiată de mitropolitul Moldovei Varlaam, cu un mare sobor de preoţi şi călugări. La sfinţirea lăcaşului a participat şi domnitorul Moldovei, Vasile Lupu, însoţit de boierimea Moldovei. Pentru ziua sfinţirii, hatmanul Gavril, împreună cu Cneaghina Liliana au comandat şi a donat bisericii o Evanghelie scrisă pe pergament şi împodobită cu frumoase miniaturi cu portretele evangheliştilor. Evanghelia îmbrăcată în ferecături de aur şi crucea ctitorească, împreună cu alte obiecte vechi şi de valoare provenite de la Mănăstirea Agapia, se păstrează la Muzeul de Artă, secţia artă medievală, din Bucureşti. Numeroase donaţii au făcut atunci şi domnul Moldovei, Vasile Lupu, şi membrii familiei sale şi cu boierii prezenţi la această sfinţire. În 1821 mănăstirea a fost prădată şi incendiată de turci şi a fost refăcută în perioada 1858-1862.
O mare importanţă artistică a acestei mănăstiri o reprezintă picturile lui Nicolae Grigorescu, precum şi cusăturile vechi din broderie, meşteşugite cu fir de aur şi argint. Dintre picturi menţionăm: „Intrarea în Ierusalim”, „Sfântul Gheorghe”, „Isus Hristos în Grădina Ghetsimani”, „Proorocul Daniel” (autoportretul pictorului). Chipurile de pe icoane şi picturi sunt portrete de ţărani, fete şi feciori din Agapia şi satele învecinate.
„Sfinţii lui Grigorescu sunt oameni vii şi destul de sfinţi prin expresia de bunătate, de îndurare şi de evlavie, pe care pictorul a ştiut să le-o dea fără să-i desfigureze, fără să-i bizantizeze prea mult, înţelegând distinctiv că un sentiment ceresc nu poate decât înfrumuseţa o figură omenească” (Alexandru Vlahuţă, 1910).
Clădirile din incintă sunt lucrate din lemn, frumos ornamentate, încărcate de flori şi adăpostesc stăreţia, cancelaria, muzeul, biblioteca şi atelierele. În jurul mănăstirii sunt casele măicuţelor, frumos împodobite cu cerdacuri şi flori. În curtea mănăstirii se găsesc clădirile care adăpostesc Muzeul mănăstirii şi Biblioteca. Muzeul a fost inaugurat în 1922 şi reorganizat în 1961. Cuprinde o impresionantă colecţie de exponate din secolele XVI-XIX: icoane de mare valoare artistică, picturi ale lui Nicolae Grigorescu, obiecte de artă şi de cult, documente, ţesături fine din mătase şi fir de metale scumpe, cărţi de cult, manuscrise, tipărituri legate în ferecături cu ornamente de argint şi aur. Biblioteca are un patrimoniu de peste 12.000 de volume, manuscrise şi tipărituri din secolele XVI-XIX.
Mănăstirea Agapia a fost, de-a lungul veacurilor, o vatră de învăţătură pentru tinerele odrasle boiereşti. Şcoala de la Mănăstirea Agapia s-a perpetuat peste secole, iar sub oblăduirea mănăstirii, din 1992, funcţionează Seminarul Teologic Liceal „Cuvioasa Parascheva” pentru fete.
Mănăstirea Agapia din Deal
Acest singuratic aşezământ monahal de călugăriţe este situat la 2 km nord de Mănăstirea Agapia. Este amplasat într-o superbă poiană, adăpostită la o altitudine de 630 m, pe versantul estic, pe un piemont (Dealul Agapiei) al Munţilor Stânişoarei. Începuturile vieţii monahale de aici au fost ale unor călugări sihaştri. În a doua jumătate a secolului al XIV-lea, sub conducerea cuviosului Agapie, s-a ridicat un schit din lemn. De la acest sihastru şi-au primit numele mănăstirea, munţii din jur, valea cu pârâul şi mai apoi satul şi comuna. La sfârşitul secolului al XV-lea s-a construit o nouă biserică din lemn şi câteva chilii pe actualul loc ce se cheamă „Poiana lui Eufrosin”.
Numărul sihaştrilor mărindu-se şi biserica dovedindu-se neîncăpătoare, a făcut ca pe la mijlocul secolului al XVI-lea, domnitorul Petru Rareş şi doamna Elena să contribuie cu danii pentru ridicarea unei noi biserici din piatră, pe locul celei vechi şi pe care au înzestrat-o cu odoare şi moşii. Aici au ucenicit şi au învăţat mulţi feciori de boieri şi de domni, unii dintre ei ajungând episcopi, mitropoliţi sau domnitori ai Moldovei.
În secolul al XVII-lea o serie de călugări au părăsit schitul ce devenise neîncăpător şi s-au mutat în vale. După ce aici au rămas numai călugări în vârstă, biserica cu hramul „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril” a căzut în ruină şi a fost reconstruită şi ctitorită în 1680, de Anastasia Doamna, soţia lui Gheorghe Duca-Vodă, cu hramul „Schimbarea la Faţă a Domnului” (6 august), hram ce se păstrează şi azi.
Versanţii de aici înregistrând ample şi profunde alunecări de teren a fost necesar ca să se intervină, în perioada 1990-1994, în demolarea bisericii şi înălţarea ei pe un nou lăcaş, pe o temelie de beton armat, placată cu piatră. Biserica actuală, construită din bârne de brad, este mult mai înaltă şi mai încăpătoare. Exteriorul este îmbrăcat cu draniţă şi are un brâu ornamental sculptat din stejar. Este o mănăstire mai puţin cunoscută şi vizitată de turişti datorită izolării sale şi a unor căi de acces mai puţin accesibile. De la Agapia Veche se poate trece peste munte, spre Schitul Sihla, sau spre Mănăstirile Secu şi Sihăstria.
Mănăstirea Văratec
Mănăstirea Varatec este amplasată la o altitudine de 460 m, pe cursul superior al pârâului Valea Seacă, într-o microdepresiune de la poalele munţilor, protejată de culmea Dealul Mare. Locul este adăpostit, frumos, înconjurat de molizi, cu o bună însorire tot timpul anului, uşor fhoenizat şi s-a dezvoltat ca o mică staţiune climaterică. Din această împletire benefică a factorilor naturali, localnicii i-au dat denumirea de „văratec”, adică, aşa cum spunea Calistrat Hogaş: „natura a tipărit aici o dulce şi primăvăratică sărutare pe sânul munţilor iernatici…” Pe la sfârşitul secolului XVIII, mai exact în 1785, pe aceste locuri minunate, prin strădania monahiei Olimpiada, fiica unui preot din Iaşi, venită de la fostul schit Topoliţa şi prin îndrumarea stareţului de la Mănăstirea Neamţ, s-a ridicat Mănăstirea Văratec. Odată cu ctitorirea ei s-au înălţat împrejurul bisericii ziduri masive de piatră, o trapeză, o casă ecumenească, încăperi pentru arhondaric, turnul clopotniţă care are la primul etaj paraclisul „Sfântul Nicolae”, ctitorit în perioada 1840 – 1850. Ansamblul mănăstiresc cuprinde trei biserici: „Adormirea Maicii Domnului” (ridicată în perioada 1808 – 1850, pe locul celei vechi şi pictată în anul 1841; „Sfântul Ioan Botezătorul”, construită din lemn în anul 1817 şi rezidită din piatră în anul 1844, lângă care se găseşte mormântul poetei Veronica Micle, decedată în anul 1889; „Schimbarea la Faţă”, ctitorită în anul 1847. În jurul acestor sfinte lăcaşuri s-au ridicat, de către măicuţe, căsuţe cu înfăţişare moldovenească, dând aşezării un aspect de sat mănăstiresc. Biserica mare („Adormirea Maicii Domnului”) este construită din piatră şi cărămidă iar ca arhitectură îmbină stilul tradiţional moldovenesc, cu stiluri pătrunse la noi la sfârşitul secolului al XVIII-lea. Biserica are formă de navă, cu două turle cilindrice ce au acoperişurile sub formă de clopot, aspect ce îi conferă o particularitate aparte. Tot o particularitate a acestei mănăstiri este prezenţa ocniţelor, văruite în alb, de sub streaşină, precum şi a celor două pridvoare circulare dispuse pe laturi. Mănăstirea Văratec a cunoscut, de-a lungul timpului, transformări în organizare. Doi ani după înfiinţarea mănăstirii, 1787, Schitul Văratec s-a unit cu Schitul Topoliţa pentru a se forma un aşezământ monahal mai mare şi mai bine organizat. În 1803, mitropolitul Veniamin Costachi uneşte mănăstirile Văratec şi Agapia într-o singură gospodărie, creând aici o şcoală monahală de meserii şi de cultură generală pentru călugăriţe, care s-a perpetuat până în prezent. La 1857, Mănăstirea Văratec avea 4 biserici cu 17 clopote, 300 de chilii şi 700 de călugăriţe, 12 moşii şi un venit anual de 13.000 galbeni.
Mănăstirea este bogată în obiecte de valoare istorică şi artistică, dispunând de o impresionantă colecţie muzeală, foarte vizitată şi apreciată de turişti, unde se află icoane, manuscrise, veşminte preoţeşti (veşmântul-broderie cu fir lucrat de Safta Brâncoveanu – secolul XIX), obiecte liturgice, tapiţerii cu valoare artistică şi istorică, covoare din secolul al XIX-lea, precum şi o bogată şi variată colecţie de obiecte de cult.
Prof. dr. Daniel DIEACONU
