În satele de altădată, glumele (snoavele) circulau din om în om și erau transmise mai departe în formă scurtă, cu vorbire simplă și directă. Se spuneau la câmp, în drum sau în jurul casei, în contexte obișnuite ale vieții de zi cu zi. Unele au fost scrise și tipărite în culegeri vechi, păstrate până astăzi. Textul de față reunește câteva dintre aceste snoave, corectate ușor pentru claritate, dar păstrate în forma și exprimarea lor originală.
Un morar zise nevestei sale să taie o gâscă și s-o frigă, fiindcă aștepta la masă pe un văr al său să mănânce în ziua aceea, iar el plecă după alte târguieli.
În lipsa lui veni și țiitorul morăresei și găsind-o în bucătărie unde frigea gâsca, se puseră amândoi și mâncară gâsca toată. Iată și vărul morarului sosi și negăsind pe nimeni în casă se duse la bucătărie ca să întâlnească pe cineva din ai casei. Morăreasa era singură și întorcea frigarea goală la foc.
– Ce faci acolo lele? o întrebă vărul omului ei.
– Iaca, niște păcate! răspunse ea cam supărată.
– Ce fel de păcate? văd că roșești frigarea la foc și nu înțeleg ce însemnează asta.
– Dacă nu înțelegi întreabă pe deșuchiatu de văru-tău care i-a plesnit o trăsnaie în cap să mă puie să roșesc astă frigare.
– Dar pentru ce?
– Pentru ce, auzi întrebare na! Pentru ca să ți-o bage dinapoi.
– Mie?
– D-apoi cui?
– Dacă e așa mă lipsesc de prânzul său la care m-a chemat. Rămâi sănătoasă lele, nu mă mai așteptați la masă.
Zicând aceasta, vărul morarului ieși pe ușă și plecă în fugă mare să nu-l întâlnească morarul. Tocmai atunci sosește și acesta și, întrebând pe nevastă-sa dacă friptura era gata:
– Aș! Ce friptură! Zice ea, n-a venit văru-tău și a luat gâsca întreagă din frigare și s-a dus cu ea?
– Cum se poate una ca asta?
– Ba nu s-o putea, dacă mă vezi că întorc frigarea goală, neștiind ce să fac de necaz?
– Și de mult a plecat el?
– Acum ieși din casă.
– Mă duc după el să-i cer gâsca. Ce va să zică treaba asta.
– Ia și frigarea dacă te duci, îi zice nevasta sa.
Morarul luă frigarea roșită cum era ea și rupe la fugă după vărul său. După o alergătură cât o bătaie de pușcă, zări pe vărul său departe.
– Vere, îi strigă el, ia stai puțin că am să-ți vorbesc.
Dar el văzând pe morarul alergând după dânsul cu frigarea roșie în mână, începu să fugă și mai tare.
– Vere, mai strigă morarul, dă-mi măcar pe jumătate.
– Auzi colo, strigă văru-său fugind într-un suflet, nicio firimiță.
– Măcar două degete, zbiera morarul flămând după friptura sa de gâscă.
– Nici vârful țigării, răspunse vărul său rupând pământul cu fuga lui și astfel morăreasa și-a râs de bărbatu-său și de oaspetele lui.
(Cornicea satelor sau Culegere de mai multe anecdote inedite și glume scornite de poporul român în pofida altora, librăria H. Steinberg, București, 1893, p. 10.)
Mai demult…
A vrut să se însoare și un flăcău, așa, mai sărăcuț. Dar chip n-a fost, că nimeni nu se uita la el de sărac ce era.
Ce face el? Se duce dacă vede și vede, la un om mai bogătaș și-l roagă să-l primească slugă.
– Mă – îi zice acela – eu te bag, dar să știi că cu ce ți se cade toată vara asta, am să-ți fac în toamnă nunta… Dacă te bagi, bine; de nu, nu!
– Mă bag.
– Bine…
Așa a fost slujit el toată vara.
Toamna, stăpânu-său îl pune să-și aducă din „Baltă” patru-cinci care de fân și să-l grămădească în fundul oborului, acasă. Asta i-a fost plata.
Veni toamna și cu ea un sfânt de frig, de l-a făcut pe-ăst flăcău să se gândească iar la stăpân… Se duce și-i amintește…
– Tot mai în iarnă nițel… E prea devreme acum… Ba, dacă vrei, apucă-te și aruncă de grabă fânul ce ți l-am dat, peste gard în câmp, afară…
– Păi… cum așa? – întrebă speriat flăcăul.
– Fă așa cum zic eu…
Ce era să facă? A luat furca și s-a apucat de aruncat vreo câteva furci peste gard… Se uita săracul cu jind la fân…
Acuma vitele satului cum treceau în tot timpul acela de la câmp și în câmp pe acolo, se opreau și mâncau la fânul lui, până s-au obișnuit… Așa că și ziua și noaptea stau acolo, rumegau, ba și dormeau, fără să mai pornească în altă parte…
Ce-a făcut, ce-a dres stăpânu-său în vremea asta, că i-a făcut ăstui flăcău rost de-o fată, într-un sat vecin… Și a plecat cu el în pețit…
Din una, din alta, treaba s-a făcut repede; de ce era să nu se facă, dacă toate erau așa de bine puse la cale?…
– Bine, frate, văd că e băiat bun…
– Bun, cum nu! Ce-i lipsește dacă are de toate?…
– Cată să venim, ca de obiceiu și noi, să vedem…
– Atunci v-așteptăm…
Și… aste vorbe au fost cu treaba pețitorului…
N-a mai rămas acum decât să aștepte pe văzătorii de casă ăst flăcău, ca să-i vadă gospodăria.
Și iacă într-o zi au și picat… Și, cum o samă de vite stau grămădite la fânul flăcăului nostru, văzătorii, fără să mai abată vorba despre el, căci vedeau la cine erau, întreabă pe niște oameni ce stau la taină, în drum, așa, ca să fie în vorbă:
– Au oamenii; au pe aici și vite…
– D-apoi cum să nu aibă… ia te uită… mândrețe… nu alta…
– Văzătorilor, atât le-a trebuit! Au intrat în casă și au și făcut!
Logodna, nunta cu ale ei și toate, au trecut de-a-n fuga…
***
A doua zi după nuntă, luni dimineața, omul nostru face grăbit către nevastă-sa:
– Mă duc…
– Unde te duci?… – îl întreabă ea.
– Mă duc în „Baltă”, că vine apa…
– Da’ mai stăi, dragul meu, că n-o fi zăpor…
– Mă duc, că am vitele acolo și mi le îneacă…
Și s-a dus… unde s-o fi dus.
Peste patru-cinci zile vine acasă, plâns, galben, nemâncat, nedormit, ca vai de păcatele lui… Cum îl vede nevastă-sa, îi iese înainte și-l întreabă:
– Ei, ce ai? De ce te vaieți așa? Ce ți s-a întâmplat?…
– Of! Doamne!… Parcă n-a mai fost și altă lume… S-a dus!… S-a dus tot!…
– Hai, spune, ce ai?… Ce s-a dus?…
– A venit apa, nevastă, și mi s-au înecat toate vitișoarele!… Oile s-au dus; după ele, porcii; apoi vacile și caii, le-a înghițit potopul ăsta de apă… parcă n-ar fi fost de când lumea… De-abia am putut scăpa eu de la înec, cum mă vezi, ca funia, prin urechile acului…
– Lasă, bărbate… Bine c-ai scăpat tu… Alelalte le-om mai face noi…
Au trimis vorbă lui socru-său de ce potop a dat peste ei și el, om bun, ce ținea la fată ca la ochii din cap, le-a cumpărat întâi o pereche de vitișoare, mai târziu câteva oițe și, încetul cu încetul, l-a făcut… om! Om în rândul lumii!…
Așa se făceau mai demult căsătoriile…
(Povestită cu mult haz în iarna anului 1916-1917 de către părintele răposat C. Nițulescu, din Comuna Gâldău, județul Ialomița – Dela frații noștri din Muntenia. Snoave, glume, ghicitori, culese de N. I. Dumitrașcu și I. N. Popescu, ed. Asoc. „Astra”, Sibiu, anul XXII, nr 194, p. 9)
Alexandru ANDRIEȘ
