În Ţinutul Neamţului au venit în codri din vechime sihaştri care au căutat un loc retras de nevoinţă. Unii erau chiar cu metania de la muntele Athos sau de la primele mănăstiri ale Valahiei. Au ridicat altare şi paraclise şi apoi s-au adunat în mici schituri. Cu sprijinul unor domni sau boieri au făcut biserici mari de piatră, iar mănăstirea Neamţul a devenit o lavră a ortodoxiei româneşti. Vă invităm la un itinerariu de spiritualitate şi istorie la câteva lăcaşuri de cult monastice din jurul mănăstirii Neamţului, loc ce se numea în vechime Valea Călugărilor.

Schitul Pocrov

Aşezarea este situată într-o poiană cu păduri seculare, la 4 km sud-vest de mănăstirea-vatră, Neamţ, sub poala muntelui Chiriacu. De altfel, se spune că biserica s-a ridicat pe locul unei vechi bisericuţe a sihastrului Chiriac din secolul al Xv-lea. Are hramul „Acoperământul Maicii Domnului”, care în slavonă înseamnă “pocrov”. Ctitorul acestui schit a fost un transilvănean născut în 1674 în satul Glen din ţinutul Bistriţei, din familia Penciu, care în schimnicie a primit numele de Pimen.

Schitul Pocrov a fost construit în 1714 de către Pahomie, fost călugăr la Mănăstirea Neamţ, ulterior episcop al Romanului, cu ucenicii săi. Numit şi „Poiana Raiului”, reprezintă un adevărat loc al liniştii, unde au vieţuit mulţi părinţi ducând o viaţă duhovnicească aspră. Până la Sf. Paisie de la Neamţ, schitul Pocrov şi-a păstrat autonomia faţă de mănăstirea Neamţ.

Din punct de vedere arhitectural, biserica schitului Pocrov are trei turnuri, din care doar unul are legatura cu bolta interioara, şi a fost construită din bârne pe temelie din piatră, după un plan treflat, cu pridvor, pronaos, naos şi altar. Catapeteasma bisericii este ornamentată în stilul vremii, cu flori sculptate în lemn, iar icoanele sunt executate în maniera picturii bizantino-atonite. Pictorul iconostasului a fost “zugravul Ursu”, care lucrase în Ţara Românească în timpul lui Constantin Brâncoveanu, de unde şi influenţa muntenească. Se simt, de asemenea, influenţe ruseşti pe lângă stilul tradiţional al secolului al XVIII-lea. Constatăm un interesant meleu în ceea ce priveşte arhitectura şi pictura schitului.

La 1847 s-a ridicat un corp de chilii şi un paraclis, care a fost pictat în perioada 1984-1988. În 1993 s-au ridicat noi chilii şi o casă a stăreţiei nouă. Pe 30 noiembrie 2010, ansamblul de chilii şi grajdul schitului au fost mistuite de flăcări. Biserica şi turnul-clopotniţă, monumente de patrimoniu construite din lemn, au scăpat ca prin minune.

Schitul Cărbuna

Este situată la 3 km de mănăstirea Neamţ, vis-a-vis de “parcul cu zimbri”, într-o pădure de stejari seculari. Terenul pe care a fost construit Schitul Cărbuna este proprietatea Mănăstirii Neamţ. În trecut a reprezentat  locul de unde se realiza apărarea şi buna funcţionare a Cetăţii Neamţului. Tot în acest loc se prelucra cărbunele din lemn  folosit pentru prelucrarea fierului în cadrul mănăstirii, dar şi pentru alte întrebuinţări. În timpul celor două războaie mondiale pe aceste locuri au căzut mulţi ostaşi români pentru apărarea ţării, motiv pentru care locul a devenit un “sanctuar” pentru rugăciune si pomenire a acestor eroi. Un cimitir şi o troiţă s-a ridicat în 1969 pe aceste locuri cu multe pierderi de vieţo omeneşti în cel de-al doilea război mondial.

A fost înfiinţat în 2001 de Prea Fericitul Părinte Patriarh Daniel, cu hramul “Binecredinciosul Voievod Ştefan cel Mare  şi Sfânt”. Un incendiu a izbucnit pe 3 aprilie 2006, distrugând acoperiş şi tâmplărie, refăcute ulterior.

Schitul Branişte

Schitul Branişte aparţine canonic şi administrativ de Mănăstirea Neamţ şi reprezintă o gospodărie anexă a acesteia din cele mai vechi timpuri. Schitul s-a înfiinţat în 1582, când domnul Petru Şchiopul împuterniceşte pe călugării Mănăstirii Neamţ „să apere şi să ţină o branişte dintr-un pisc, care se va alege în ocina mănăstirii”, iar în anul 1602 Ieremia Movilă întăreşte o prisacă în “Branişte pe Bohotin”.

Braniştea este locul unde Binecredinciosul Voievod Ştefan cel Mare şi Sfânt a făgăduit că dacă va birui pe „neprieteni” va ridica o biserică măreaţă – ceea ce a şi făcut – adică biserica „Înălţarea Domnului” de la Mănăstirea Neamţ. Având în vedere că la Branişte este o gospodărie anexă a mănăstirii, între anii 1999-2003 s-a construit aici un nou corp de chilii cu un paraclis, având hramul „Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel”.

Schitul Vovidenia

Schitul, numit de arh. T. Aioanei “Altarul din poiana liniştii”, se află la mică distanţă de Mănăstirea Neamţ. Se înalţă ca o silueta de chivot uriaş a Schitului Vovidenia (cu hramul ”Intrarea în Biserică a Maicii Domnului” sau popular ”Vovidenia”), descendent direct al unei vechi vetre monahale, păstrată în tradiţie sub numele de Schitul Slătioru. A luat fiinţă în secolul al XVII-lea şi avea hramul ”Sf. Spiridon”. În 1749, episcopul Ioanichie al Romanului, care a stăreţit la Neamţ, a ridicat pe cheltuiala sa o nouă biserică de lemn cu hramul ”Intrarea în biserică a Maicii Domnului”, lăcaş reînnoit între 1790-1799 prin contribuţia ieromonahului Isaia şi stolnicului Atanasie Gosan. În 1849 biserica Vovidenia a fost desfăcută şi dăruită locuitorilor din satul Lunca (comuna Vânători), în acelaşi an începându-se construirea actualei biserici de zid, a cărei sfinţire s-a săvârşit la 28 septembrie 1857. Aici au trăit monahi iubitori de linişte din Mănăstirea Neamţ.

Biserica a cunoscut de-a lungul anilor mai multe reparaţii, între anii 1868-1869 fiind pictată, în tempera, de pictorul Constantin Călinescu, în timpul lui Nazarie Chirilă. Tot în timpul său s-a făcut paraclisul cu hramul “Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena”.  Monumentul are plan treflat şi faţade în stil neoclasic, dar se individualizează prin prezenţa a cinci turle – dintre care patru în părţi – ce încadrează pe cea centrală. Catapeteasma a rămas de la vechea biserică. La schit se află Casa Memorială “Visarion Puiu” şi Muzeul “Mihail Sadoveanu”. Casa a aparţinut mitropolitului Visarion Puiu, iar din 1948 a fost dăruită scriitorului Mihail Sadoveanu, care a petrecut mult timp aici până în 1961. Din 1997 a revenit schitului.

Schitul Icoana Veche

Schitul Icoana Veche şi-a luat  numele după icoana Maicii Domnului de la Mănăstirea Neamţ, care în 1821, pe vremea Eteriei, a fost ascunsă, împreună cu alte odoare şi documente, din calea turcilor în Muntele Rusu. Pe locul ascunzătorii s-a ridicat la început, în 1853, un „cerdac” (chioşc cu cupolă) cu obloanele pictate cu icoane.

În 1924, ieromonahul Iosif Crăciun, plecat de la Schitul Vovidenia împreună cu alţi doi vieţuitori, au construit o biserică de lemn, o clopotniţă şi două corpuri de case, luând naştere astfel Schitul Icoana Veche. Cutremurul din 1940 a provocat alunecarea terenului şi distrugeri care au dus la părăsirea shitului, monahii mutându-se mai sus pe Muntele Rusu, unde un nou lăcaş de închinare va primi numele de Icoana Nouă.

După 1990, biserica de la Schitul Icoana Veche a fost refăcută, iar la data sfinţirii, în 1994, a primit ca hram pe Sfântul Antonie cel Mare. În noaptea de 6-7 noiembrie 2010 schitul a ars în întregime, fără a se mai putea salva nimic. În locul bisericii din lemn urmează a se construi una din zid.

Schitul Icoana Nouă

În 1946 s-a hotărât mutarea schitului Icoana (Veche) în alt loc. Construcţia noului schit începe în primăvara anului 1948 şi se termină în 1951. Are hramul ”Schimbarea la Faţă”. După construirea din piatră cioplită a turnului clopotniţei (între 1971-1972), se ridică o nouă biserică, sfinţită în 6 august 2005.

Clopotniţa, construită la 30 m est de biserică, este o clădire mare, din zid de cărămidă,  înaltă de 38 m. Are o turlă centrală şi altele două laterale. La etajul întâi este amenajat un paraclis cu hramul Sfântul Mare Mucenic Dimitrie.

După pelerinajul de la schiturile din jurul mănăstirii Neamţul, firească este o călătorie spre muntele Ceahlău, Athosul românilor, unde vă aşteaptă Durăul, cu mănăstirea sa ce adăposteşte pictura lui Tonitza şi a ucenicilor săi, mănăstirea din vârf de munte, dar şi schiturile Cerebuc, Poiana Maicilor-Răpciuniţa şi Stănilele.