Ioan Chirilă scria o carte cu acest nume: „Şi noi am fost pe Conte Verde. De la Jules Verne la Jules Rimet (Autobiografie sentimentală)”, apărută la Editura Sport-Turism la Bucureşti în 1983. Un adevărat maestru al metaforei, Ioan Chirilă făcea o incursiune de istorie romanţată a primelor campionate mondiale. Începea astfel: „Plecăm, deci, la drum. Un drum lung, care începe în vara anului 1930, cu o traversare aproape legendară… La bordul transatlanticului «Conte Verde» se va afla și echipa României… Într-una din cabinele de lux îl vom întâlni pe însuși Jules Rimet, care a depus statueta de aproape două kilograme de aur în safe-ul căpitanului… În ziua de 5 iulie, «Conte Verde» va intra în portul Montevideo… Va coborî primul Jules Rimet, ținând strâns în brațe statueta de aur care va poposi definitiv, după patruzeci de ani, în brațele brazilianului Carlos Alberto, la Ciudad de Mexico… Dar până la acea zi de 5 iulie mai e mult… Toate întâmplările acelei veri de neuitat sunt cuprinse în Jurnalul lui Rudy Wettzer, căpitanul de atunci al echipei noastre naționale, «un căpitan de 30 de ani», mai bătrân decât toți cei cinci conducători ai delegației tricolore…” Din acest jurnal am selectat şi noi povestea călătoriei din Gara de Nord până la Montevideo. Cu Conte Verde!
„Copa del Mundo (Jurnalul unui căpitan de 30 de ani):
11 iunie. Plecăm! Plecăm! Plecăm! Au ieşit paşapoartele! Pleacă şi Ciogli. Pleacă și Rafi. Pleacă și puștimea Lăpușneanu, Stanciu, Subăşeanu, Robe. O să dea bacalaureatul la toamnă. Nu-i bai. Octav a făcut totul. A dat din coate. Pentru Ciogli şi Rafi a fost până sus. A riscat… Greu a fost și cu Fieraru. Are 19 ani. Şi mumă-sa nu-i dădea voie să plece. A pisat-o Octav cu telefoanele. A cedat, dar s-a auzit că plânge. Spunea că n-o să-l mai vadă. Că o să moară fără să-l mai vadă.
16 iunie. Am plecat. Mi-a venit să sărut peronul Gării de Nord. Şi eu, ca și mama lui Fieraru, nu prea sunt sigur că o să ne întoarcem vreodată. (Poate că știe Hugo Meisl de ce nu şi-a înscris echipa.) Am ajuns la Timişoara. Urcă Steiner, Bürger și ceilalți… Urcă și Barbu, care a venit de la Arad. Încă o dată îmi pare rău că lipseşte Ghiţă Albu. Trecem granița iugoslavă. Am amintiri frumoase aici. Am jucat cândva la Beogradski…
17 iunie. Ne apropiem de Italia. Ne-ar trebui multe pietricele… Cei mai mulţi n-au văzut niciodată Italia şi ar trebui să ia o piatră în gură. În compartimentele noastre e multă veselie. Subăşeanu a organizat un cor… Fredi Fieraru a căzut la mijloc. Pusese rămășag că va vedea cel dintâi numele primei gări italiene. Nu s-a dezlipit de fereastră. A strigat triumfător Oleo Sasso! Dar nu era decât reclama uleiului cu același nume… Barbu şi-a uitat ghetele la Arad. Mare figură! Pleacă la Montevideo fără scule. În schimb nu și-a uitat pălăria de paie. O pălărie tare. Ca a lui Maurice Chevalier. L-am implorat să renunţe. Degeaba. Ardelean sadea. Singura soluție e să-l dăm drept manager sau ziarist. (Numai de n-ar cădea jurnalul meu pe mâna unui ziarist.)
18 iunie. Am ajuns la Genova. A fost foarte greu. Două nopți în compartimente de clasa a doua. Ideea a fost a lui Octav. Am murmurat noi, dar a fost o idee bună. Din diferenţa de preţ – clasă şi vagon de dormit, ne-am confecţionat încă de la Bucureşti, pe credit, haine închise. Au fost două nopți pierdute, e adevărat. Bănci tari. Oase frânte. Dar a meritat. E adevărat că nu haina face pe om, dar o echipă de fotbal în haine frumoase e o adevărată echipă. Coborâm. Se aud sirenele vapoarelor în port. Am un frison… Îi spun lui Costel Rădulescu, managerul nostru, că m-am gândit toată noaptea și că, oricum am întoarce-о, avem un atac tare subțire. S-a supărat.
– Rudi, dragă, asemenea reflecții erau bune la Mercur, în fața unei cafele cu caimac. Acum nu e timp de regrete.
19 iunie. Am plecat. Din oraşul lui Columb. Spre oceanul lui Columb. Ne aflăm pe un transatlantic imens. 36 000 de tone. Se numeşte Conte Verde. Octav spune că e numele unui condottier vestit al Italiei. Conte Verde e un palat pe apă. Am emoții, deşi am mai călătorit pe mare. Ce-o fi în sufletul celorlalţi? 12 dintre ei nu au văzut niciodată marea. Despărţirea de Genova nu pot s-o uit. Întreaga Genovă s-a adunat să-şi petreacă rudele și prietenii. Pe mal – o hărmălaie de nedescris. Orchestre, fanfare, chitarişti-solişti. Toată Italia imaginației mele. Şi toate culorile pământului. Italienii de pe vas spun că aşa se întâmplă încă de pe vremea caravelelor. După patru ore de plutire am ajuns în rada de la Ville-franche. Câteva bărci cu motor au adus la țărm echipa Franței. 16 jucători și 2 conducători.(…)
21 iunie. Barcelona. Azi a fost o zi plină. S-a îmbarcat şi echipa Belgiei. România, Franța, Belgia. Trei sferturi din Europa pentru Montevideo. Sârbii vin cu Florida de la Marsilia. N-au vrut să se îmbarce pe un vapor italian. Chestia litigioasă cu Triestul. (…) Noi, românii, suntem la mare trecere. Mai ales datorită corului. Bravo, Ilie! Vine lume la reprezentație în fiecare seară. De pe toate punţile. Din toate saloanele.
22 iunie. Azi am avut un antrenament tare de tot. Am tras din plin la bacul din sala de gimnastică. Costel nu glumeşte. Şi am impresia că ne poartă cu zăhărelul. Ne-a spus că o lasă mai moale după Tropicul Racului. Acum a amânat-o pînă dincolo de Ecuator. Am făcut şi mişcare cu mingea. Rafinschi a scăpat una peste bord. S-a făcut roşu de ciudă. A vrut să se arunce – fără glumă – după ea. Încă mai crede că e pe Bega.
23 iunie. Astă-seară am avut emoții mari. Înainte de a începe reprezentația noastră, am aflat că printre spectatori se află – în drum spre Buenos Aires marele cântăreț rus Feodor Şaliapin, împreună cu fata sa, o frumoasă blondă de 18 ani. Şi am trăit un moment foarte frumos. În timp ce noi cântam, Pe cărare, sub un brad, Șaliapin s-a potrivit de noi și l-a dublat cu vocea lui formidabilă spre Ce stai, bade, supărat… Și așa, spre cântat de cor nu s-a mai auzit. La sfârșit, Șaliapin a aplaudat micul nostru cor…
24 iunie. (…) Nu-i trezesc în zori, pentru antrenament. Se spune că tăiem Ecuatorul. E ziua botezului…
25 iunie. Botezul a fost, într-adevăr, foarte frumos și distractiv. Marinarii au făcut o faptă teribilă. Deși, până acum, au fost născuți din suta de aur. Ni s-a dat certificat. Botezații primesc și un nume nou. Numele ecuatorial al lui Jean Lăpușneanu, care e brunet foc, este acum… Bian-chetto. Stau și mă întreb dacă nu are nume ecuatorial al marelui înainte uruguayan care ne așteaptă.(…)
29 iunie. Rio de Janeiro! Milioane de lumini. Am descoperit, în sfârşit, hidrocentrala Căii Lactee. Coborâm în oraş. Deşi e noapte, magazinele şi birourile sunt deschise. Ziua de muncă apune o dată cu răsăritul soarelui. Din cauza căldurii. Mâine dimineață plecăm. Şi, o dată cu noi, echipa Braziliei.
30 iunie. Santos! În jurul vaporului mişună bărci de tot felul. Vânzătorii de fructe tropicale își oferă marfa. Călătorii aruncă banii direct de pe punte. Iar barcagiul trimite sus, printr-o smucitură marinărească, o frânghie lungă, care va trage un coş plin. Pentru zece bani de-ai noştri am primit un coş plin cu banane, ananas, portocale. Am impresia că mă aflu în flota lui Columb. Zece bani româneşti! Cred că omul de-acolo, de jos, din barcă, nici nu ştie unde e Europa. Poate că ar fi preferat un ciob de oglindă, ca acum patru sute de ani. Cine ştie? (…)
3 iulie, Montevideo! Am sosit! Acostarea transatlanticului nostru a fost salutată cu salve de tun. Sper să nu fie doar un vis. Îmi frec pleoapele… -în port au fost mii de oameni. Pe chei s-au rostit zeci de cuvântări. Am zărit în mulțime drapelul țării noastre. Colonia românească. Am coborât greu. Mi-e cam frig… Un ziarist uruguayan, aflând că sunt căpitanul echipei, mi-a propus chiar în port să nu fac declarații despre fotbal decât reporterilor ziarului său. Nu mi-am dat prea bine seama ce vrea. Un francez şi un brazilian au primit. Și s-au ales cu cîte 300 de dolari.
4 iulie. Românii noştri – cei mai mulți sînt bănăţeni – ne-au făcut rost de o vilă. Dar vila n-are sobe. Şi e frig. Nea Nae Lucescu a cumpărat astăzi 20 de pulovere. Ne-am mutat în centru, la hotelul Artigas. Nu e nevoie să cunoşti spaniola ca să-ți dai seama că se vorbeşte numai despre fotbal. Până şi în biserică, vecinii de pupitru se întreabă dacă joacă – Nasazzi. În ziare, 8 pagini din 16 aparţin fotbalului. Mi-a apărut fotografia pe toată lungimea paginii. Fotbalul inundă totul. Cea mai bună pastă de dinți nu are nume, ci dinții lui Andrade… Ieri s-a comunicat modificarea programului de lucru în întreprinderi şi instituţii. Copa del Mundo a pus stăpânire pe tot…” (Daniel DIEACONU)
