Aparțin unei generații de profesori aflate la crepusculul existenței ei. M-am retras din școală cu mult mai devreme decât mi-aș fi dorit și decât îmi îngăduia legea. Niciodată îndeletnicirea celor care lucrează și în educație nu a fost foarte ușoară. Să încerci, iubite cititor, să fii măcar un ceas învățător sau profesor la oricare dintre școlile lumii acesteia, mai ales la una ”europeană”!
Întâmplarea a făcut ca să văd câteva școli din Europa, inclusiv un liceu ”pentru mileniul al V-lea” cu peste trei mii de elevi, într-un orășel francez, Andrezieux, unde elevilor li se acordau note de la 1 la 20, unde corigență și repetenție nu existau, iar profesorii erau remunerați în funcție de nota pe care o primeau, din trei în trei ani, de la un evaluator (inspector școlar), desemnat pe viață, după un concurs sever la Sorbonna. Notele acordate de profesori erau, acolo, sfinte. Notele decideau trecerea elevilor dintr-un nivel de învățământ într-altul, fără intervenția vreunui factor exterior.
De ce să nu spun, am fost surprins că, nu de mult, profesoara Ecaterina Romașcu, de la Colegiul Național ”Calistrat Hogaș”, m-a invitat să stau de vorbă cu elevii clasei a XI-a A de aici, clasa a cărei merituoasă dirigintă este.
Cu emoție, în ziua stabilită, m-am prezentat la liceu, fiind primit cu amabilitate de profesorul Florin Irimia (director) și de profesoara Brândușa Andrei (director adjunct). Timp de câteva minute, am discutat despre una, despre alta, spunându-ni-se că elevii clasei la care cutezasem să fiu ”diriginte pentru un ceas” au ”personalitate”.
Mă pregătisem cu grijă și din timp pentru această întâlnire cu elevi ai ”generației Facebook”, așa cum o făcusem fără sincope, vreo patru decenii, cu școlarii mei. Îmi alesesem trei teme de discuție: Eminescu, regulile lui Bill Gates pentru elevi și contemporaneitatea vieții școlare. Nu putea să-mi lipsească ”materialul didactic”. Nu internet, nu smartphone, nu alte ”suporturi pedagogice moderne”, ci cărți, idei și cuvinte. Ceva bibliofilie, documente inedite Eminescu, ediția princeps a operelor poetice ale acestuia, un volum de proză dăruit mie odinioară de Tudor Arghezi, cu autograf: ”Sus inimile românești!”, datat 31 decembrie 1966, precum și un poem al postmodernistului Gabriel Chifu, intitulat ”O vizită la mall (O povestioară în versuri albe)”.
Am spus ce se cuvine despre poetul național și universal Mihai Eminescu, despre marile sale poeme (Odă – în metru antic, Gemenii, Strigoii, Luceafărul, Glossă, Memento Mori, Scrisori, Rugăciunea unui dac).
Apoi le-am reamintit cele unsprezece reguli de viață adresate de Bill Gates școlarilor americani (1. Viața nu e dreaptă; obișnuiește-te cu ideea!; 2. Lumii îi pasă prea puțin de stima de tine. Lumea se așteaptă să relizezi ceva ÎNAINTE de a fi mulțumit de tine însuți! 3. Nu vei câștiga 60.000 de dolari pe an de îndată ce părăsești băncile școlii. Nu vei fi vicepreședintele vreunei companii, cu telefon în mașină, decât atunci când vei fi muncit pentru acestea! 4. Dacă profesorii tăi sunt severi, stai să vezi când o să ai un șef! ș.a.m.d.)
Foarte cumsecade, elevii ”cu personalitate” ai clasei a XI-a A mi-au îngăduit să le citesc și ”povestioara în versuri albe” a lui Gabriel Chifu, care debutează cu versurile: ”Chiuliseră mai mulți de la ora de fizică/ și tăiau frunze la câini./ Unul a zis ca să meargă la mall, să bea o cafea./ Așa au făcut./ Pe urmă s-au despărțit:/ unii s-au întors la școală. El a rămas/ cu Bondocu și cu gagica ăluia./ Venea ora de română și lui i se rupea de română… ”
După ani petrecuți prin mall-uri și Real-uri, cel care tot chiulise de la școală se privește în oglindă: ”s-a speriat: era un tip albit/ cu privirea împăienjenită și care abia respira./ A dat s-o rupă la fugă./ A ieșit din mall/ și-a observat cu stupoare că privește în gol, în jur totul dispăruse/ vântul șuiera distrugător,/ mall-ul stătea singur,/ o capsulă strălucitoare/ suspendată în vid”.
După discuții despre Eminescu, Gates și Gabriel Chifu, clasa a rămas pe gânduri. Să nu se creadă că tot timpul am vorbit de unul singur. Interogativi, decenți, cuminți, elevii clasei cu pricina mi-au pus un potop de întrebări, mai ales Cătălin Zugravu. Le-am răspuns după priceperea mea. Fusesem demult, demult, și diriginte, director de liceu și inspector școlar. Neobișnuita lecție de dirigenție mi s-a părut o clipă atât de frumoasă, încât zile în șir după aceea m-am tot gândit dacă am făcut ceea ce trebuie cu ei.
Nu sunt eu în măsură să dau lecții celor care fac educație astăzi. Îmi îngăduiesc doar să spun că a fi învățător sau profesor nu este la îndemâna oricui, pentru că, dintotdeauna, aceștia au fost asemenea unor ”lumânări care luminează stingându-se”. Se tot zice că e greu să lucrezi cu ”generația Facebook”. Așa să fie!?
Adesea, elevii susțin că dirigintele lor a fost ”aspru”. Le spun acestora că „Per aspera, ad astra!” Certitudinea mea este că, în vremuri din ce în ce mai tulburi, elevii trebuie să fie pregătiți pentru a le înfrunta, nu cu diplome, ci cu punerea în mișcare și dezvoltarea însușirilor care zac în sufletul fiecăruia, unele în măsură să mute munții din loc.
Voi reveni cu plăcere oricând în orice școală, fiind încurajat în acest sens și de cuvintele doamnei profesoare Ecaterina Romașcu: ”Prezența dumneavoastră în mijlocul elevilor mei a fost o lecție despre sensul școlii și al vieții. A fost o împărtășanie pentru mine și elevii mei. Vă mulțumesc pentru omul și profesorul frumos, nobil, exemplar ce sunteți, pentru cuvintele frumoase, nobile, exemplare, pe care le-ați rostit în clasa noastră!”
Prof. Gheorghe ȚIGĂU
