Acum trei ani auzeam în trompete “România pe mîini bune”, “Construim împreună”, “Mai bine pentru mai mulți” și variațiuni pe aceeași temă. Doar genericul de început era diferit, conținutul părea tras la indigo-ul mașinăriilor filkensteiniene contractate pentru a face propagandă electorală. Întocmai ca un film prost, dar cu buget substanțial. Locuri de muncă, salarii umflate cu pompa unei creșteri economice inexistente, pensii dublate, alocații mărite, industrii relansate, agriculturi scoase din groapă, intrare în Schengen, trecere la un euro care încă ține sub tocul pantofului de lux coada bătrînului leu românesc. Le-am înghițit pe toate, am zis și “săru’ mîna pentru masă”. Am dat votul.
A urmat trezirea: punguța țării avea exact doi bani, nu-s resurse pentru lefuri, pensii și alocații, se cheltuie prea mult cu bugetarii, e nevoie de tăieri, nu se poate scoate industria din baltă că e criză mondială, nu putem face agricultură că nu muncesc țăranii și stă pămîntul pîrloagă, mama lor de puturoși! Sub pretextul crizei mondiale în care trebuia să ne afișăm solidari cu grangurii economici ai lumii, am înghițit-o și pe-asta. Tentativele de protest (vezi greve, mitinguri, mărșăluiri) au decedat în fașă. Nici măcar organizatorii nu au fost în stare să se adune la “eveniment”.
Au mai trecut trei, poate patru ture de alegeri de atunci. De fiecare dată, gogoși frumos glazurate și presărate cu zahăr pudră. Gustoase, dovadă rezultatele. Lehamitea alegătorului român a rămas simplă adnotație în cercetările sociologice făcute din spatele unor birouri de București.
Acum se aude din nou zgomot de oale în cuhnia politicii. Mai e un an pînă la locale. Trăncănesc cratițele, se scapă polonice pe jos, se bîzîie ustensile gospodărești. Se coace ceva. Cu puțin praf de asfaltare de drum județean, un vîrf de linguriță de promovare turistică menită să umple județul de rătăcitori plini de bani, cu promisiuni din belșug și o aromă de “n-am putut pînă acum, dar să vedeți ce vom face de acum încolo” nici măcar n-o să se mai simtă miasma de ou rînced. Papa bun, nici nu contează pîntecăraia de după. Las’ că merge.
Poate vă întrebați acum ce legătură există între gastronomia politică și caracterul din titlu? Exact!
Dana OSTAHIE
