În tradiția populară exista credința că însăși Maica Domnului a binecuvântat salcia, după ce aceasta s-a transformat într-o punte, ajutând-o pe Sfânta Fecioară Maria să traverseze apa unui râu.
Denumirea populară a sărbătorii vine de la zeița romană a florilor, Flora, peste care creștinii au suprapus sărbătoarea Intrării Domnului în Ierusalim. Ca aspect necreștin, amintim obiceiul ca, în vreme de furtună, să se pună pe foc muguri din sălciile de la Florii, pentru a împrăștia norii și grindina, protejând casa și familia de dezastre.
Floriile – tradiții și obiceiuri
În ziua Floriilor, oamenii merg cu ramuri de salcie la biserică, pentru a-L întâmpina tainic pe Hristos. În această zi, denumită și Duminica Stâlparilor, se sfințesc, prin rugăciune și stropire cu agheasmă, ramuri înmugurite de salcie. Acestea se împart mai apoi creștinilor, iar slujitorii Bisericii le țin în mâini, cu lumânări aprinse, ca simbol al biruinței vieții asupra morții.
Ramurile de salcie amintesc de ramurile de finic și de măslin cu care a fost întâmpinat Mântuitorul Iisus Hristos la intrarea în Ierusalim. După ce au fost aduse la biserica spre a fi sfințite, creștinii împodobesc cu mâțișori icoanele, ușile și ferestrele.
Se puneau crenguțele cu mâțișori și pe pomii fructiferi, pentru a-i ajuta să rodească. Exista credința că abia acum pomii prind putere să rodească.
În unele zone, se păstrează tradiția conform căreia mâțișorii erau aruncați în curte când începea să bată grindina.
Ramurile de salcie aveau, în principal, menirea de a-i feri pe oameni de duhurile necurate.
Bunicii noștri ne spuneau că acela care se împărtășește de Florii are mari șanse să i se împlinească orice dorință își va pune când se apropie de preot.
Cu ocazia Moșilor de Florii, femeile coceau plăcintele pe care le duceau la biserică pentru a fi sfințite. Apoi, la mormântul unde se odihnesc moșii sau la ieșirea din biserică, plăcintele erau date de pomană, împreună cu un pahar de vin și o lumânare. Se spunea că această pomană era făcută ca să nu moară de dorul lor celui plecat pe cealaltă lume, așa cum a pățit mama lui Lazăr.
Legendele spun că oamenii ”care nu serbează ziua lui Lazăr se vor umple de pistrui ca jidanii”.
În această zi, fetele își scoteau la aer hainele și zestrea.
Superstiții în ziua Floriilor
Înaintea marii sărbători, fetele mari obișnuiau să pună o oglindă și o cămașă curată sub un păr altoit. După răsăritul soarelui, le luau și le foloseau mai apoi în farmecele de dragoste și sănătate. După cum se observă, în lumea satului de altădată, în conștiința populară, dragostea, iubirea și sănătatea erau strâns legate, interdependente.
În ziua Floriilor te puteai spăla pe cap doar cu apă descântată și sfințită. Altfel, risca să ți se albească părul și chiar să cadă.
Bătrânii satelor cunoșteau faptul că, așa cum va fi vremea de Florii, așa va fi și în prima zi de Paști. Și, de cele mai multe ori, așa a fost, cel puțin în ultimii ani.
Rețetă pentru a avea un păr frumos
La miezul nopții, de Florii, se fierbea busuioc în apă. Se puneau canafi de la prapurile folosite la înmormântarea unei fete mari, iar dimineața fetele se spălau pe cap cu această fiertură.
Credeau că, în acest fel, le va crește părul frumos și strălucitor ca firele de la prapuri.
Ce rămânea se turna la rădăcina unui păr, în speranța că băieții se vor uita după ele, ca după un copac înflorit.
Sâmbăta lui Lazăr
Intrarea Domnului Iisus Hristos în Ierusalim este singurul moment din viața Sa pământească în care a acceptat să fie aclamat ca Fiu al lui Dumnezeu.
Duminica Floriilor este precedată de Sâmbăta lui Lazar, zi în care Biserica pomenește minunea învierii din morți a lui Lazar, săvârșită de Mântuitorul Iisus Hristos. Primirea triumfală ce I s-a făcut Domnului Hristos, Care a intrat în Ierusalim ca Fiu al lui Dumnezeu smerit, împlinind o proorocire din Vechiul Testament, a fost determinată de acest miracol premergător.
Obiceiuri în Sâmbăta lui Lazăr
După Cincizecime, când au început prigonirile împotriva creștinilor, prin omorârea arhidiaconului Ștefan, Lazăr a fugit, împreună cu surorile lui, în insula Cipru. Era și el căutat pentru a fi omorât, deoarece însăși existența lui constituia dovada vie a existenței Fiului de Dumnezeu Iisus Hristos: fusese mort, iar acum era viu.
Când apostolii Pavel și Barnaba, aflați în prima lor călătorie misionară, au poposit în Cipru, l-au întâlnit acolo și l-au hirotonit episcop al Ciprului.
Tradiția spune că, după ce a fost înviat de Hristos, a mai trăit 30 de ani, apoi a murit. Având totdeauna în fața ochilor imaginea iadului, din cele patru zile cât a fost mort, Lazăr nu a mai zâmbit niciodată.
A fost îngropat în localitatea Larnaca, din Cipru.
Lăzărel sau sâmbăta Albă este ziua în care străbunicii noștri se îmbrăcau cu veșminte albe, care simbolizează învierea și puritatea.
Potrivit tradițiilor, în sâmbăta lui Lazăr se face o plăcintă mare și se mănâncă, se bea vin, pentru vigoarea corpului în timpul postului ce mai urmează.
Tot în această zi femeile nu cos și nu spală. Se spune că acelora care vor lucra în Sâmbăta Albă li se va albi părul.
Obiceiuri din Săptămâna Mare
Postul Paștelui se încheie cu Săptămâna Mare, a patimilor lui Hristos. În ultima săptămână din Post, este moștenită din moși-strămoși curățenia generală care se face de creștini în gospodarii. Curțile, șurile, gardurile sunt măturate, șanțurile sunt curățate de nămol și adâncite. Casele trebuie să strălucească de curățenie. La fel și trupul, mintea și sufletul creștinului trebuie purificate. Toate acestea se realizau corespunzător, pentru a putea primi sărbătoarea Învierii Domnului, împreună cu Harurile Sfântului Duh, în sufletul credinciosului și în casa acestuia.
În lunea Săptămânii Mari, bunicii noștri scoteau totul la aerisit, văruiau casele iar mobilierul este spălat și reparat. Seara, oamenii satelor formau o unitate spirituală, mergând împreună la Biserică, unde participau la Denii.
Luni, marți și miercuri se rugau împreună la Liturghia Darurilor mai înainte sfințite.
Până miercuri se muncea la câmp. După această zi, bărbații trebăluiau pe lângă casă, ajutându-și nevestele la treburile gospodărești.
Marțea din această săptămână se numea și Marțea Sacă, ținându-se pentru dureri de cap și ca să nu sece laptele la vaci.
Cenușa cu care se face focul în miercurea Paștilor, ca, de fapt, din toată această săptămână, era bună pentru straturile cultivate.
Terapie creștină a sufletului – Terapia prin virtuți
Sfântul Ioan Damaschinul spune că: ”Dumnezeu l-a creat pe om împodobit cu toată virtutea și plin de tot binele”.
Iar Sfântul Maxim, la fel, scrie că: ”Virtuțile sunt sădite în suflet de la creație”.
”Virtuțile sunt firești pentru om”, scrie, de asemenea, Sfântul Ioan Damaschinul.
Sfinții Părinți, subliniind în mod special faptul că virtuțile sunt sădite în însăși firea omului, nefiind calități care să-i fi fost, într-un fel sau altul, adăugate, în ceea ce privește acest subiect au totuși o concepție dinamică: virtuțile nu i-au fost date omului într-un chip deplin; ele aparțin naturii sale numai întrucât menirea acesteia este de a le pune în practică și numai întrucât ele constituie împlinirea și desăvârșirea acestei naturi.
Dar realizarea lor presupune participarea activă a omului la planul lui Dumnezeu, colaborarea lui – cu toate facultățile sale – cu voința divină, liberă deschidere a întregii sale ființe la harul lui Dumnezeu.
Omul a fost creat cu posibilitatea de a realiza aceste virtuți și a început chiar să le pună în practică. El avea virtuțile în stare de germen, în stare latentă. Dar omului îi revenea sarcina de a le face să sporească până la desăvârșire.
