CĂTĂLINA TANASĂ – femeia care anchetează infractori la patru ace

S-a hotărât să se ducă la Academia de poliție, „pe ultima sută de metri”, cu câteva luni înainte de bacalaureat, după ce-a văzut un articol în ziar, despre o polițistă de la Roman. „Păstram ziarul într-un sertar, îl mai scoteam din când în când, îl reciteam și, într-o zi mi-am spus «ce-ar fi dacă?». Și m-am dus să mă înscriu la academie. Oricum, mama credea că mi s-ar potrivi dreptul, îmi spunea tot timpul că sunt serioasă, nu expansivă și rebelă ca sora mea, așa că mă vedea pliată pe acest sistem”.

„Mergeam la tratament cu ionizări și învățam la istorie pe holul spitalului”

Cătălina Tanasă s-a născut acum 25 de ani, la Roman, dar a copilărit într-un sat din Vrancea, unde s-a mutat toată familia, pentru că tatăl găsise de lucru acolo. Până în clasa a VIII-a, a învățat la Mărășești și pe urmă la Colegiul Național ”Unirea” Focșani, unde a făcut carte, nu glumă. A fost o elevă conștiincioasă, dar nu s-a omorât cu sportul. Și tocmai sportul a fost piatra de încercare la admiterea la academie.

„Atunci mi-am spus, pentru prima oară, că este bine să faci de toate în viață, pentru că nu știi niciodată la ce-ți poate folosi. Am intrat, deodată, într-o agitație teribilă, am început să caut informații pe internet, am citit, am întrebat și mi-am dat seama că degeaba știu engleză, istorie și română, dacă nu trec de probele sportive. Sora mea făcea handbal și m-a prezentat profesoarei ei, să mă pregătească. Încă de la început, profesoara m-a văzut că sunt o catastrofă și mi-a spus în față că a avut sportivi de performanță care au picat probele de admitere la academie, deci am serios de lucru. Peste toate, în 2008, când am dat eu examenul, a fost primul an când proba de aruncare a mingii medicinale s-a înlocuit cu flotările. Nu aveam rezistență în brațe și mi se părea foarte greu să fac 10 flotări corect. M-am antrenat în sala unui liceu din Focșani, unde erau niște aparate din fier foarte vechi, că-mi era și frică să nu cadă ceva peste mine, am alergat pe stadion, vara, la ora 15, când era soarele în putere și, după atâta efort, m-am ales cu o problemă la gleznă. Nu aveam nimic rupt, dar mă durea atât de tare încât nu puteam pune piciorul în pământ. Două săptămâni n-am putut face antrenamente. Megeam la tratament cu ionizări și învățam la istorie pe holul spitalului. În ziua examenului, nici nu știam de care probă îmi este mai frică, de viteză, de rezistență, de săritura în lungime sau de flotări. Ne-au adunat pe toți într-o sală, la ora 8, dar am intrat în concurs pe serii și mi-a venit rândul abia pe la 12-13. În timpul ăsta, am văzut pe geam cât de ușor erau eliminate fetele care se împiedicau, cădeau sau pierdeau startul. Totul se termina. Nu mai aveai voie să repeți nicio probă, sub niciun motiv. Când am intrat la viteză, mi-am spus că, dacă reușesc să trec, iau toate probele. Și așa a fost! Examenul la engleză, istorie și gramatica limbii române mi s-a părut parfum. Mai ales că terminasem filologia”.

„Era un singur loc la Neamț și-am zis: asta e al meu!”

Odată cu prima zi de academie, Cătălina Tanasă a descoperit o altă lume, despre care nu știa că există. La doar 18 ani, teoriile pe care le auzise acasă, despre firea ei disciplinată și reținută, au căpătat deodată alte dimensiuni. Abia atunci a aflat ce înseamnă adevărata disciplină, cum trebuie respectate regulile și cum trebuie percepute restricțiile. Primul lucru pe care l-a învățat a fost să nu pună întrebări. Când i s-a spus că lunea nimeni nu iese în oraș, dar miercurea și în week-end este voie, a luat-o ca atare, deși a fost tentată să întrebe de ce. Însă toate aceste restricții, pe care nu le înțelegea, au făcut-o să-și propună un țel și să lupte pentru dreptul de a ieși în oraș. Unde nu făcea nimic special, dar, pur și simplu, îi făcea bine să știe că a câștigat această libertate. Așadar, s-a apucat de învățat ca să aibă medii „corespunzătoare” și s-a ferit cât a putut de „consemnări” – abaterile de la regulament care atrăgeau o sumedenie de interdicții. Nu a cârtit nici când au fost repartizate opt fete într-o cameră, nici când li s-au adăugat altele două și s-a simțit de-a dreptul „boieroaică” în ultimul an de studii, când n-au rămas decât cinci. În schimb, s-a consumat destul de mult după absolvire, când a aflat că ministerul nu are fonduri și nu organizează examenul de licență.

„A fost frustrant – cred că ăsta este cuvântul. Am terminat în vara lui 2011 și, până în decembrie, când au fost bani pentru încadrarea noastră și în sfârșit am dat licența, am stat acasă. Între timp, ai mei se mutaseră la Ruginoasa, Neamț, unde s-a născut tata. Șase luni am întors problema pe toate părțile. Mă trezisem că nu mai fac parte din nimic și am crezut că am făcut o alegere greșită. După ce-am dat licența, am văzut că este un singur loc repartizat la Neamț, mi-am spus «Ăsta e al meu!». Când l-am obținut, am fost cea mai fericită. Am ajuns la Serviciul de Investigare a Fraudelor, în municipiul reședință de județ, ce-mi puteam dori mai mult? Erau trei femei în activitate când am venit eu și încă una în concediu de creștere a copilului, dar numai eu absolvisem academia. Am fost dată sub tutela unui ofițer, care acum este judecător la Focșani – deci s-a făcut un fel de rocadă. La început, nu mi s-au dat dosare, făceam doar referate în dosarele tutorelui, iar prima mea cauză a fost ceva extrem de simplu, îmi aminesc că am dat NUP (neînceperea urmăririi penale). Abia după câteva luni, am obținut aviz de poliție judiciară și, implicit, calitatea de a face singură cercetări, însă tutela a durat exact un an. Eram ca o stație de emisie-recepție, să asimilez orice, să înțeleg și, mai ales, să nu mă fac de râs. Auzeam termeni pe care nu-i întâlnisem în școală, îmi era rușine să întreb și, cum ajungeam acasă, cum mă apucam de căutat și de citit, să mă pun la punct”.

„Înainte de prima audiere, n-am dormit toată noaptea”

Activitatea la un serviciu care se ocupă cu investigarea fraudelor economice nu este nici pe departe simplă. Pe lângă cunoștințe – multe, pentru că mai toate cauzele sunt complexe – este nevoie de stăpânire de sine și de puterea psihică de a face față unor oameni extrem de inflexibili, majoritatea cu studii și cu o atitudine ușor arogantă pe care mulți oameni cu bani o au în mod natural. Când un astfel de om ajunge în anchetă, în fața unei fete de 21 de ani, abia ieșită din școală, lucrurile pot fi mai complicate pentru ea decât pentru el.

„Înainte de prima audiere, n-am dormit toată noaptea. Abia spre dimineață am ațipit și am visat cum pun întrebări. Îmi făcusem o listă, mă consultasem cu colegii, eram stresată, mă gândeam ce impresie o să fac și… omul a întârziat o oră. La un moment dat, mă gândeam că ar fi bine să nu mai vină deloc, pentru că-mi ajungea tensiunea. Dar a venit și, în ciuda temerilor mele, totul a fost în regulă. În fond, el era partea vătămată, nu autorul, dar pentru mine a fost un stres imens. În meseria asta, este foarte important ce impresie faci din prima secundă. Ai de lucru cu oameni de afaceri, bine cotați, cu imagine, îmbrăcați la patru ace, însoțiți de avocați foarte buni. Să apari în fața lor altfel decât sobră și într-o ținută elegantă, este o greșeală fatală. Să nu ai cunoștințe complexe în domeniul economic, în condițiile în care absolut niciunul nu recunoaște vreo faptă și dă vina pe contabilă, pe asociat, pe partener, pe oricine – este o altă greșeală enormă. În fața unor astfel de oameni nu poți deține controlul decât pe argumente. Și, ca să le ai, trebuie să știi, iar ca să știi, trebuie să înveți tot timpul, altfel ești «mâncat» și compromiți tot dosarul. Sunt cauze complicate, cu relații comerciale prin toate colțurile țării, trebuie să mergi să verifici, toate activitățile și expertizele durează… Cine spune că un dosar economic se rezolvă în 3 luni, nu știe despre ce vorbește”.

„Călită” deja după 4 ani de „economic” și suficient de stăpână pe ea ca să viseze la evoluția profesională, Cătălina Tanasă își împarte timpul liber între alergări pe stadion (reminiscență din vremea pregătirii pentru admiterea la academie), drumeții montane (este fascinată de păduri și de stânci) și… învățat. Și-a propus ca, peste cinci ani, să aibă copil, cu bărbat cu tot „că n-am de gând să-l fac din flori”, și să fie procuror. „Noi lucrăm sub coordonarea procurorului, nu că am fi niște marionete, dar el decide. Mi se pare normal ca, la vârsta mea – viața este scurtă! – și după experiența pe care am acumulat-o să-mi doresc să decid”. (Cristina MIRCEA)