Ați sesizat? Tot ce vine de la bunicuța Europa e salutat cu entuziasm de patria noastră natală, de eterna și fantastica Românie. E normal să fie așa, facem parte din UE, clubul națiunilor galonate, civilizate și culte. Suntem fratelli cu italienii, francezii, spaniolii… și ne bucurăm foarte. Că destui occidentali îi iubesc pe români ca sarea în ochi, asta e deja o poveste veche, tristă, de pe vremea comunismului, când eram numiți estici. Toate-s bune și frumoase, numai că românii au o vorbă înțeleaptă pentru situații de avarie. Cum sună ea? „Frate, frate, dar brânza-i pe bani”, atenționare adresată inclusiv afaceriștilor europeni care privesc hulpav „la masa lemnoasă” din pădurea strămoșească, unde, cândva, tropăia liberă și fericită Pisicuța lui Calistrat Hogaș (v. „În Munții Neamțului”), unde, de câțiva ani buni, samsarii pădurilor „chelesc munții” pentru bani, mulți bani. De ce vă plictisesc cu o problemă pe care minunații noștri politicieni o „dezbat” de 25 de ani? Din cauza lui Șoni Baci, un coleg de facultate dintr-o comună harghiteană. Mi-a telefonat și m-a informat că în localitatea sa de baștină funcționează 88 de gatere „familiale”. Aceste defrișări ilegale au lăsat în urmă prăpăd, dezastru ecologic total, nenorociri cum au fost văzute numai pe vremea Sovromului bolșevic de la sfârșitul ultimei conflagrații. Pe ruși îi înțeleg, erau învingători, iar noi învinși, pe actualii parteneri de afaceri, nu. O fi capitalismul sălbatic, dar… Delta a rămas fără pește, vânatul e în cădere liberă, nici urecheați nu mai sunt. E musai să apărăm, să protejăm natura țării. Nu lozincard, nu cu discursuri politice!
N-a fost întotdeauna așa
Pe vremea copilăriei mele, în România, „grânarul Europei”, se măcina altfel de făină. Se trăia românește și la oraș, și la țară. Românii s-au mândrit că sunt urmașii marelui Ștefan. Atunci, țăranul gândea simplu, practic, iar uneori chiar abrupt. Ascultați-l pe moș Ion! „Nevasta și vaca trebuie să fie din sat, să le cunoști, să muncești cu ele și să răzbești in viață”. Cam din bardă, nu?
Orice sat avea în frunte un trio format din primar, învățător și preot. Dacă cei „trei mari” erau oameni de ispravă, prosperitatea așezării era garantată. Preotul, omul în sutană, îi cunoștea pe toți enoriașii săi: îi boteza, cununa, înmormânta și le făcea de 40 de zile, după datina străbună. Umbla numai pe jos (în ’38, în România circulau doar 25.350 de «otomobile», asta însemnând o medie de 1,3 la mia de locuitori). Deci, se mergea per pedes apostolorum, că era sănătos și făcea piciorul frumos. Astăzi, părintele are musai Mercedes, în biserică se vorbește la microfon, iar în candelă arde becul electric…
„Vine domnul de pe Doamna”
Demult, demult, în coasta târgului Piatra, pe malul drept al Bistriței zglobii, trona un sătuc ascuns după culmi, numit Bâtca Doamnei. Sufletul așezării rurale era preotul Marin, care se odihnește în țintirimul de la Schit, de sub înneguratul munte Cernegura. Preotul avea în stăpânire o minunată livadă cu pomi fructiferi, îndeosebi meri și nuci. Cine nu s-a aventurat în grădina popii la furat gorgoaze? Tot în livadă se afla și școala primară, condusă de un învățător frumos, numit dl. Cristale, de loc din mahalaua Țărăncuța. Domnul preda „diferențiat” la toți țâncii, că erau puțintei. Venea și pleca pe jos, mâncând tacticos fructe de sezon. Bistrița o trecea cu căula lui moș Grigore Șum, un plutaș reumatic. Când noi, copiii ce ne scăldam La Dig, îl vedeam pe frumosul apostol pe căulă, întorcându-se acasă, strigam în cor: „Vine Domnul de pe Doamna!” și o tuleam acasă, că era ora 13 și trebuia să mâncăm.
În satul Doamna, oamenii lucrau la pădure, erau plutași, crescători de animale, vânători și pescari. Erau pricepuți la toate. Își făceau singuri mămăliga pentru făină, la râșniță. Cine îngurgita o mreană sau un clean tăvălit prin usturoi, nu uita niciodată satul Doamna. Cu trecerea anilor, satul Bâtca Doamnei și-a schimbat „fizionomia”. Fosta livadă a preotului Marin e în apă, pe fundul lacului de acumulare. Tot acolo se află și lunca, un loc grozav de frumos, cu arini falnici. Părul sub care au fost împușcați, după război, doi tâlhari, Vanica și Dosoftei, a dispărut și el. Apa a acoperit tot. Oamenii s-au retras pe pârâu, sub pădure. În fiecare vară, la Duminica Mare, preotul Marin urca sătenii în căruțe și veneau la Piatra, la bâlci. Prima căruță, pavoazată frumos cu covoare, era condusă de nea Lică Gotcu, pădurar și gospodar de seamă, urmau frații Albu… și tot așa. Bistrița se trecea pe podul de lemn de la Foresta sau pe la Podul de la Căprioara de astăzi.
La bâlci… ca la bâlci
Când eram țânc, am tălăzuit și eu, alături de mii de pietreni, de Duminica Mare, spre Bâlciul de pe malul Cuejdiului, unde tronează Kauflandul de astăzi. La început, pe locul indicat, a fost Obor de animale, apoi depozit de lemne și mai târziu, Bâlci. Astăzi, bâlciul pare o idee cvasiadormită. Lumea s-a schimbat, târgurile prăfuite de altădată au devenit orașe. Că nu au locuri de muncă sau spital ca Roznovul, tot europene au rămas. Mai grav, au devenit orașe politice, lupta pentru scaune se duce zi-lumină. De aceea, între Bâlciul copilăriei noastre și cel de azi sunt deosebiri.
Să consemnăm câteva vorbe despre Bâlciul care ne-a fermecat când eram țânci. Prima afirmație corectă: Bâlciul a existat de când hăul și pământul. În orice târg prăpădit. Era un fel de sărbătoare a mâinilor muncite. La Piatra, când ajungeai pe str. Petru Rareș, inima de copil bătea accelerat. Granița de demarcație era o gheretă de tablă galbenă, unde se vindeau gaz, motorină și petroxin. Dincolo de acea „piatră de hotar”, începea lumea minunilor. Curioșii, prinși de vârtejul uman, nu știau încotro să apuce: spre iujul cel mare cu lanțuri, la zidul curajului, la Valurile Dunării sau la Circul cu „femeia pește”. Sarabanda strigătelor te asurzea: „Hai la mere dulci!”, „Rahat cu apă rece!”, „Vată pe băț!”, „Bere rece la halbă!”, „Ciubucuri!”, „Bomba-Tiribomba!”…
Bâlciul era o piață de idei, imaginația fiecărui negustor descurcăreț îți scotea firfireii din buzunar. Nici papagalii nu lipseau din peisaj. Așezați pe o stinghie suspendată, la apariția clientului, înaripatele colorate ciuguleau dintr-o troacă un bilețel ce conținea viitorul mușteriului, așa cum a fost el stabilit în caietul de lucru al astrelor. De obicei, conținea mesajul : „Te iubește până la moarte!”. Că negustorul de bâlci a fost dintotdeauna vulpoi și i-a păcălit pe fraieri, se știe. Deviza lui: „Ieftin pentru producători, scump și prost pentru cumpărător!”. Mai poftiți pe la noi.
Ce s-o mai lungim, bâlciul de la Duminica Mare era un aspirator de curioși, dispuși să cheltuie ultimul bănuț pentru distracție. Și, după ce nea Gheorghe de pe Bâtca Doamnei și plozii săi și-au umplut sufletul de bucurie pentru încă un an, s-a îndreptat spre căruța parcată într-un loc umbros. Nu înainte de a dansa o țâră după gurista ce cânta la terasă:
„Hai la joc, picioare moi,
Că nu pot juca de voi,
Voi în loc să vă îndreptați
Voi mai tare vă strâmbați”.
Și, uite așa, s-a mai bifat o sărbătoare, dragă celor pauperi, numită Duminica Mare, Cincizecimea sau Rusaliile. Pe barosanii momentului să nu-i căutați printre poporeni, nu servesc așa ceva, din motiv de prea multe emoții pentru o viață atât de scurtă. Stau la umbră la Capri, nu vin la Târgul de mașini de pe malul Bistriței, la sărbătoarea mâinilor muncite. (Prof. Dumitru RUSU)
