Turist în “lendovciois”-ul pietrean

Piatra Neamț. Perla Moldovei. Oraș minunat, al cărui faimă s-a propulsat în toate colțurile țării datorită primarului și investițiilor nuanțate în oranj, ba chiar și peste hotare, că stadionul este o bună carte de vizită, mai ales cînd găzduiește meciuri internaționale. Piatra Neamț, oraș curat, așezat la poale de munți, oază de liniște la care visează tot turistul dornic să exploreze The Carpathian Garden. Ceea ce se și întîmplă. Turiștii care pășesc pe meleagurile pietrene sînt mult lăudați de autorități. Oficial ne merge bine. Neoficial, din tradiționala ospitalitate neaoșă s-a ales praful capitalismului: călătorul străin constată că îi trebuie un teanc de dicționare sau ghiduri de conversație ca să afle unde poate mînca, eventual un GPS ca să localizeze o crîșmă în care să-și potolească foamea sau să-și alunge somnul cu o cafea. Iar în loc de indicații, gazdele nu sînt capabile decît să ridice din umeri sau, mai rău, să arunce cu înjurături în spinarea celui care îl întreabă ceva, că doar așa-i trebuie dacă are bani de aruncat în landuri turistice în loc să stea acasă la el sau să facă turism în alte locuri.

La pas prin tîrg

Carlos și Magdalena au venit în concediu la Piatra Neamț. O săptămînă, nu mai mult. Au venit atrași de poveștile a doi români pe care i-au cunoscut în Spania, care le-au împuiat capul cu cît de frumos este orașul, cît de curat, cîte sînt de văzut, cîte sînt de admirat. S-au lăsat convinși și-au venit. Primul obstacol care le-a apărut în cale a fost limba. Deși se zice că există un limbaj universal și se înțelege om cu om pînă la urmă, n-a fost cazul lor. Abia cînd au ajuns aici și au întîlnit ospitalitatea localnicilor s-au gîndit că ar fi fost bine să învețe măcar limba engleză înainte. Cine s-ar fi gîndit, mai ales că, se știe, spaniolii stau destul de rău la capitolul “limbi străine”?

Cu harta în mînă, cei doi au luat-o la pas pe străzile Pietrei. Prima atracție, care le-a și luat ochii de altfel, a fost telegondola. Au căutat din priviri locul de unde să-și cumpere bilet. Au găsit un Info Turist, la cîțiva metri de ceea ce părea un punct de plecare sau de sosire a telegondolei. Le-au sclipit ochii de bucurie: erau salvați! Cînd s-au apropiat, stupoare! Era închis la informații. Era duminică. Nici măcar muște nu erau în info-chioșc, că era prea cald. Fără sclipiri în priviri de data asta, Carlos și Magdalena s-au îndreptat totuși spre stația telegondolei. Că într-acolo se ducea și restul lumii.

Au ajuns la casierie. Limbajul și mai universal al banilor le-a cerut 32 de lei pentru o călătorie dus-întors. “De ce 16 lei de persoană? Pentru românii de la rînd biletul este de 14 lei. Care e diferența între un străin și un român?”, s-au întrebat ei în limba lui Cervantes. Evident, diferența este de doi lei și stă probabil în pașaport. Cine are bani să vină din Spania pînă la Piatra Neamț, sigur nu-și pune problema de doi lei în plus la telegondolă. Așa stă scris în master-planul de dezvoltare a stațiunii turistice Piatra Neamț. Dar ei, spaniolii, ce știu d-astea?

Au făcut cale întoarsă, de la gară spre centru. A început să le dea ghies foamea. Mîncare tradițională românească! Sigur, este vestită. Dar de unde s-o ia? Din afișele dughenelor de pe marginea drumului zîmbeau doar ofertele moderne de hamburgheri, hotdogi și shaorme. Au încercat să întrebe trecătorii despre un loc unde ar putea mînca. Dar nu s-au ales decît cu ridicat din umeri. Un singur trecător, mai amabil, i-a îndreptat, tot prin semne, spre un alt punct de informare turistică, unde sigur vor afla ce vor. Au ajuns la bibliotecă. Închis! Și centrul, și biblioteca. Au schimbat rapid priviri: așa o fi tradiția la Piatra Neamț și n-o pricep ei. O fi tot strategie de promovare turistică și asta cu ținutul informațiilor sub lacăt în weekend.

Telenovela salvează România

Deja înghesuiți bine de foame, cei doi spanioli erau pe punctul de a-și pierde răbdarea. Atunci le-a venit salvarea, în persoana unei doamne foarte amabile, întîmplător fidelă telespectatoare de telenovele. Nu prea le bunghea la pronunție, dar măcar i-a înțeles ce vor. Și le-a arătat o terasă.

Bine culcușiți la umbră, Carlos și Magdalena au cerut un “batido”. Pentru iubitorii de hamburgheri, asta înseamnă un milk-shake. Chelnerul a ridicat din umeri. Le-a dat meniul. Evident, toate încrisurile erau în românește. Cei doi s-au mulțumit cu o Cola internațională și au făcut semnul foamei, mîngîindu-se demonstrativ pe burți. Chelnerul, pus în dificultate, n-a putut decît să arate cu degetul spre ce aveau alți clienți pe mese ca prînz. Adio, mîncare tradițională!

După ce au mîncat, au plecat prin oraș. Întru explorarea grădinii Domnului. Au ajuns la Muzeul de Istorie. Și din nou același “i” mare de la Info Turist. Ghinion pe jumătate: muzeul era deschis pentru vizite, dar nu și centrul turistic. Deci nimeni nu le putea spune unde și ce să viziteze. Iarăși s-au întrebat de ce mai există centre turistice dacă tot stau închise? Mai ales într-un sfîrșit de săptămînă. De ce nu-și promovează nemțenii orașul? De ce sînt porțile închise peste tot? N-au mai stat însă să afle răspunsul. Au plecat. Cu impresii apreciative pentru peisaj, curățenie și locurile văzute. Restul… Și-au promis că a doua oară vor alege alt oraș. Din altă țară.

Există și turiști fericiți

Maddie B. este din Statele Unite. A străbătut toată Europa cu trenul în această vară. Îi place să cunoască obiceiuri și culturi diferite. Prima oprire a făcut-o în București, unde a fost tratată ca o regină, spune ea. “Nu știam că americanii sînt atît de apreciați în România”, se mîndrește. “Am vizitat Muzeul Satului fără să plătesc intrarea pentru simplul fapt că sînt din America. La Casa Poporului mi s-a dat un ghid personal fără să plătesc în plus. Românii sînt foarte deschiși și mă miră faptul că aproape toată lumea știe engleză. Am vizitat și Timișoara și Iași. Mi-au plăcut foarte mult și am învățat multe lucruri despre voi” spune Maddie. Experiența frumoasă însă s-a oprit aici pentru că a ajuns în Piatra Neamț. Cu trenul. Distanța București-Piatra Neamț a făcut-o în 7 ore in condiții jalnice. “Poate nu am ales bine trenul”, spune ea confuză.

Într-adevăr, venise cu personalul în loc să-și ia bilet la Inter-City. A vizitat Durăul, a urcat pe Ceahlău, Cheile Bicazului, dar s-a lovit mereu de această barieră a limbajului. Și-a cumpărat un pulover de lînă de la Bicaz arătînd banii și degetul îndreptat spre obiectul dorit. Abia după ce l-a primit a realizat cît costă, 150 de lei. Vînzătoarea mai în vîrstă n-a știut să-i explice ce și cum, nu știa să-și vîndă marfa în altă limbă. Poate ar fi cumpărat mai multe, dar, dacă nu știa ce semnifică fiecare, a renunțat. Cu toate acestea, Maddie s-a simțit foarte bine în peisajul nemțean. N-a plecat decît cu regretul că n-a apucat să învețe românește, că poate așa ar fi aflat mai multe despre județul nostru.

(Oana IOSUB-TOMA)