”Am încercat întotdeauna să văd partea pozitivă a vieții, niciodată pe cea negativă” – Ozias Berman
Inteligent și plin de fantezie, Ozias Berman, ”coordonatorul cu cap” de la Relonul, așa cum l-a descris Nicolae Marcu în cartea sa, ”Atac din linia a doua”, degajă prin toți porii modestie, sensibilitate și mult bun-simț. Deși auzisem de nenumărate ori despre celebrul jucător alintat cu cognomenul ”Ozy” sau ”Caimac”, l-am văzut pentru prima dată acum ceva timp, când promoția 1965 de la ”Petru Rareș” a sărbătorit jumătate de secol de la terminarea studiilor liceale.
Născut pe 13 aprilie 1947, Ozias Berman este primul voleibalist pietrean care a evoluat în cea mai titrată competiție europeană inter-cluburi, Champions League (pe atunci, Cupa Campionilor Europeni). Se întâmpla în 1976, an în care campioana Israelui, Maccabi Tel-Aviv, a jucat cu francezii de la Lille. Nu știu dacă, în timpul vieții, remarcabilul profesor Nicolae Teodorescu a aflat că a descoperit și lansat spre marea performanță un sportiv de Liga Campionilor. Probabil că nu. Totodată, în anii ’70, Ozias Berman a devenit un deschizător de drumuri într-un sport care, la Piatra Neamț, era aproape necunoscut: tenisul de câmp. A acceptat cu greu să vorbim despre persoana sa, ochii umezindu-i-se de cel puțin două ori pe parcursul dialogului, pe care, până la urmă, l-am purtat.
– Cum ați ajuns să jucați volei?
Eram elev în clasa a 7-a la Școala Elementară din Mărăței (actuala Școală nr. 2), și ne preda educația fizică un profesor, pe care-l chema Iacomi – cred că avea un ochi de sticlă, dacă nu mă înșel – și el ne-a spus să mergem la o selecție la volei, la Școala Sportivă. Nouă, ca oricărui copil, ne plăcea fotbalul, jucam fotbal pe maidan. Unde-i piața mare acum era piața mică, eu stăteam cam prin dreptul ei. De asta am învățat la Școala din Mărăței și nu m-am dus la Școala nr. 3 Israelită. Eram micuț, plăpând și părinții nu mi-au dat voie să joc fotbal. La Școala Sportivă, am jucat un an sub îndrumarea profesoarei Coca Veronica Zamă, după care ne-a preluat Nicolae Teodorescu. Cu dânsul am continuat și, sigur, am progresat. M-a îndrăgit, însă și nouă ne plăcea de domnul profesor, întrucât era un antrenor pe care noi îl simțeam că iubește copiii. Nu era un zbir și, chiar dacă greșeai, era răbdător, îți explica. Am învățat de la domnia sa și multe alte lucruri legate de psihologie, vorbe de duh, înțelepte. Întotdeauna ne spunea: ”Faceți ce faceți, dar să câștigați ultimul punct”.
– Postul de ridicător v-a venit mănușă.
Da. Nicolae Teodorescu m-a simțit că eram făcut pentru postul de ridicător. Cât timp am jucat volei, eram cel mai scund din echipă. Aveam precizie. Cu timpul, înțelegând și mai bine jocul, având degete bune și o memorie vizuală excelentă, mi-am dat seama cum trebuie ”serviți” colegii. La vremea mea, atacul din linia a doua nu era prea dezvoltat, ci numai combinațiile la plasă. Am jucat cu băieți talentați, ca Ion Constantin, Leporda, Găleanu, Notaru… Le plăcea și lor voleiul, la fel de mult ca mine. În anii ’60, Găleanu, care măsura 1,84-1,85 m, se chema gigant. Noi ne uitam la el și spuneam: ”Ce înalt este ăsta, băi! Unde nu suntem și noi așa ca el”.
– Și roadele au început să apară…
Da, în 1965, în ultimul an de liceu, când am cucerit medalia de argint la școlare. Eram în vârf, în apogeu. Există fotografii. Am jucat finala cu Școala Sportivă din Timișoara și am pierdut cu 2-3. Din cei 6 jucători de pe Bega, nu era niciunul mai scund ca noi. Meciul s-a jucat pe terenul de la Liceul ”Petru Rareș”. Dealul era înțesat cu oameni. Sunt poze care vorbesc de la sine. Am ieșit vicecampioni, însă eram triști că am pierdut. Oricum, echipa adversă ne era superioară, fizic și tehnic. Or fi mâncat ei mai bine de mici. Toți erau cu un cap mai înalți ca noi. Învingătorul are ceva în plus, dacă a reușit să câștige.
Și la Iași, la facultate, am jucat volei la Politehnica, însă am prins timpul când formația studențească evolua în divizia B. Între 1970-1975, am apărat culorile Relonului, după care am ajuns la campioana Maccabi Tel-Aviv și în naționala Israelului. Am mai jucat doi ani, după care m-am retras.
– Cum a fost copilăria dumneavoastră?
Foarte frumoasă. De exemplu, cu Traian Notaru eram vecin. Am copilărit împreună. Era puțin mai scund ca mine. Eu eram bucuros – ”Ia uite, băi, unul mai micuț ca mine!”. Băiat sufletist… Păstrez amintiri frumoase… Evolua tot ca ridicător.
– Ați învățat singur să jucați tenis de câmp, fiind totodată un autodidact și în antrenorat.
Atunci au început Năstase și Țiriac să fie în vogă, să devină nume de succes pe plan internațional. Meciurile se dădeau la televizor și mie începuse să-mi placă tenisul de câmp. Oricum, la Iași, începusem să joc cu studenții. Acolo apăruse moda. Nimic organizat. Am învățat singuri. Când am venit la Relonul, făceam încălzirea la volei cu mingea de tenis, pe care o băteam la perete. Cei de la sală strigau la mine: ”Băi, dar tu ne strici peretele cu mingea asta a ta, tot o bați, o bați! Mai termină! Nu vezi că nu-i nimeni ca tine?”. Era ceva nou. Și, într-o bună zi, nu știu cum au apărut pe la sală frații Mihai și Lică Ciuntea. Și lor le plăcea și am hotărât să jucăm împreună.
– Cupa Scânteii Tineretului s-a organizat în premieră în 1974 și a fost câștigată de Mihai Ciuntea, elevul dumneavoastră.
Da. Era un un fel de campionat național, la startul căruia s-au aflat în primă fază, 50.000 de participanți. Cel mai mult ne-a atras faptul că turneul final se organiza la București, pe terenurile de la Progresul. Pentru noi, a fost un impuls. Trebuia să promovăm fazele locale și județeane, pentru a ajunge la etapa națională. Și m-am dus la UTC, și i-am rugat să organizăm competiția așa cum trebuie. A câștigat-o Mihai Ciuntea și am mers în capitală, unde mai erau încă 39 de jucători, câștigători ai etapelor județene. Nu aveam voie să-i dau sfaturi în timpul meciurilor. Totuși, m-am cățărat într-un copăcel, care, într-un fel, se înălța un pic peste zid. Era un teren mărginaș și am avut ocazia să fiu aproape să-i dau câteva indicații. Mare știință în tenis nu aveam la vremea aia, că nu aveam de unde. Am avut parte de publicitate mare atunci, s-a scris despre performanța noastră în ziarele centrale și locale. A doua ediție a Cupei Scânteii Tineretului a câștigat-o tot Mihai.
Partida de debut a lui Ozias Berman la Relonul (fostă Viitorul, antrenor N. Teodorescu), a fost în toamna anului 1970, cu U Craiova. Pietrenii au cedat cu 2-3, șasele de bază fiind alcătuit din: Vlad, Berman, Aman, Postolache, Mărgineanu, Notaru. Au mai jucat Cârligeanu și Biță.
Începând cu ediția ’71-’72, antrenorul echipei devine prof. Constantin Hâncu, iar în stagiunea următoare, sub conducerea sa, Relonul va participa la turneul de promovare în divizia A, datorită câștigării seriei I, cu 35 de puncte. Barajul de accedere în primul eșalon a avut loc la Râmnicu Vâlcea (13-15 mai 1973), în sala Liceului ”Vasile Roaită”. Au mai luat parte Poli Timișoara, Explorări Baia Mare și Unirea Tricolor Brăila, primele două promovând.
Absolvent al Facultății de Mecanică din cadrul Politehnicii Iași, promoția 1970, Ozias Berman locuiește la Shoham, o așezare situată între Tel-Aviv și Ierusalim. Mai are un frate, Filip, mai mare cu 8 ani, care a plecat în Israel în decembrie 1974. El l-a urmat în iunie 1975. Soția, originară din fostul spațiu sovietic, pe care a cunoscut-o în Țara Sfântă, a terminat chimia alimentară la Technion Haifa și lucrează la fabrica de lactate Tnuva. Au trei copii: doi băieți și-o fată. Fiica este absolventă de IT, băiatul mai mic termină, și el, Facultatea de Informatică, iar cel mijlociu a absolvit Facultatea de Electrotehnică și este profesor de matematică. Casa familiei, în Piatra Neamț, era situată în apropierea Podului lui Sculy, azi podul de la Pietricica.
La ediția inaugurală a Cupei Scânteii Tineretului, Mihai Ciuntea (pe atunci, în vârstă de 17 ani, elev al Liceului Energetic) a jucat în semifinale contra sportivului Gheorghe Epure, reprezentantul județului Argeș, pe care l-a învins destul de greu, în trei seturi (4-6, 6-2, 6-4). Ultimul act i-a adus o victorie lejeră sportivului pietrean. El l-a întrecut, fără drept de apel (6-1, 6-0), pe hunedoreanul Alexandru Roșu, ceea ce l-a făcut pe Ion Țiriac să declare în ziarul Sportul: ”Mihai Ciuntea lovește frumos, este înzestrat cu talent și joacă foarte dezinvolt. Fiind și stângaci, dar nu în… joc, el poate intra în atenția unei secții sau unui club de tenis”. (Sportul, marți, 5 noiembrie 1974).
Datorită acestui succes repurtat de tandemul Ciuntea – Berman, Ion Țiriac a venit, în noiembrie 1974, la Piatra Neamț, unde a susținut o demonstrație de tenis, în sala Ceahlăul, împreună cu Traian Marcu, fostul jucător de Cupa Davis.
Din 1983, Mihai Ciuntea s-a stabilit în Bacău, unde este reputat antrenor la Clubul Sportiv Municipal din localitate. În 2011, a reușit să claseze SCM Bacău pe primul loc în țară, la categoria juniori. (Ana MOISE)
