TRASEE DE PATRIMONIU: Bisericile de la poalele Ceahlăului

Luna august este legată, prin tradiție, de sărbătoarea Muntelui Ceahlău, mii de turiști programându-și drumeții în ziua Schimbării la Față, când vor să vadă celebra piramidă formată de Vârful Toaca la răsăritul soarelui și să asiste la slujba religioasă care se oficiază de hramul muntelui. Mulți dintre cei care bat cărările masivului știu măcar câteva din legendele Ceahlăului, de la ”sălașul lui Zamolxis” de pe vremea dacilor, până la sihaștrii care au viețuit în colibe pe vârful muntelui. Unul dintre ei, Cuviosul Peon Sihastrul (Pion sau Peon este numele străbun al muntelui, care înseamnă ”Casa stâlpului”), este cel care a rânduit hramul Muntelui Ceahlău pe 6 august, de Schimbarea la Față a Mântuitorului, ziua în care masivul își schimbă, și el, fața.

La fel de cunoscută este legenda legată de Poiana Maicilor, unde s-a retras Cuvioasa Mavra, ”răbdând cu tărie frigul iute, vânturile și zăpezile mari, ca și focul ispitelor de tot felul, căci aici se lupta față în față cu diavolul, cu gândurile și cu neputințele firii”. Cu timpul, ucenicele ei au căutat-o și s-au așezat în preajmă-i, după care, cu sprijinul sătenilor, au construit chilii și o biserică din lemn. De la măicuțele care se rugau neîncetat și dădeau sfaturi credincioșilor care urcau pe munte s-a păstrat denumirea de ”Poiana Maicilor”. Dar nu doar numeroasele peșteri și locuri în care s-au nevoit pustnicii merită văzute și cunoscute, ci și lăcașurile de rugăciune de la poalele muntelui.

Mănăstirea Durău – îmbogățită de harul lui Tonitza

Cel mai important ansamblu monahal de la poalele Ceahlăului este Mănăstirea Durău, așezământ care și-a căpătat statutul în 1904, după ce, anterior, vreme de aproape 300 de ani, a funcționat ca schit. Biserica, monument istoric cu hramul ”Buna vestire”, este piesa de rezistență, datorită acestei construcții, pictate de Nicolae Tonitza în anii 1936-1937, comunitatea monahală supraviețuind perioadei comuniste. Biserica a fost ridicată în 1832-1835, pe locul lăcașului vechi din lemn, și a fost sfințită de mitropolitul Veniamin Costachi. Tot în 1835, a fost construită clopotnița cu două etaje. Mitropolitul, care avea o reședință la mănăstire (casa este clasată ca monument istoric), a contribuit la dezvoltarea ansamblului, al cărui nume vine de la Cascada Duruitoarea, aflată la 5 kilometri distanță.

Pridvorul și catapeteasma au fost pictate în 1853, de grecul Haralambie Agnostul din Constantinopol, iar pereții interiori, în tehnica encaustică (toate culorile au fost diluate cu preparate pe bază de ceară), folosită pentru prima oară în România de Nicolae Tonitza, ajutat de studenții săi de la Academia de Arte Frumoase din Iași.

Și Sihăstria de la Durău, care, de asemenea, este clasată ca monument istoric, a fost un loc îndrăgit de mitropolitul Veniamin, bine păstrat și supus unui amplu proces de restaurare, odată cu tot ansamblul, spre sfârșitul secolului XIX.

Un eveniment important pentru Mănăstirea Durău a avut loc în 1991, când călugării s-au retras, la inițiativa actualului patriarh, care atunci era Mitropolitul Moldovei și Bucovinei, iar în locul lor a venit o obște de maici.

”Omului de rând care intră în mănăstire îi sugerez să fie atent la pictură, atât la cea a lui Tonitza, dar și la cea din pridvor, unde sunt reprezentate scene din Judecata de Apoi”, spune Vitalie Josanu, ofițerul de poliție care se ocupă cu patrimoniul cultural al județului Neamț. ”Există o succesiune de secvențe care arată păcatele categoriilor sociale și profesionale. Sunt foarte interesante și chiar merită studiate, ca mostre de mentalitate medievală, ce a supraviețuit pe o zugrăveală de sec. XIX. Din păcate, reprezentările picturale ce însoțesc textele sunt mascate de un soi de colțar cu spetează, strălucitor de nou ce este. Probabil, dacă viețuitorii ar fi știut ce este scris acolo, le-ar fi lăsat la vedere”.

Iată ce scrie sub scenele din Judecata de Apoi: ”Calicii și săracii care primesc milostenie nu pentru hrană ci ca să se îmbogățească merg la munca veșnică”, ”Țăranii care n-au prăznuit duminica și în praznice și au lucrat nebăgând în samă merg la munca veșnică”, ”Breslași, adică târgoveți, blănari, ciobotari, croitorii care cu înșelăciune lucrând și scump cumpănind merg la munca veșnică”,”Parte femeiască pentru împodobirea fețelor și îmbrăcăminților, împletire și alte fărădelegi făcând merge la munca veșnică”. ”Negustorii care cu înșelăciune și cu jurământ vând și cumpără, merg la munca veșnică”,”Judecătorii cei nedrepți care nu judecă drept și luând bani judecă strâmb, merg la munca veșnică”, ”Călugării care numai în haină călugărească s-au îmbrăcat iar fapte călugărești n-au făcut merg la munca veșnică”, ”Preoții care cu nevrednicie slujesc și cu nevrednicie se împărtășesc cu Sfintele Taine merg la munca veșnică”, ”Arhiereii și arhimandriții, iegumenii care n-au păstorit bine pre oile sale cu cuvântul și cu fapte bune, merg la munca veșnică” și ”Împărații, domnii și toți stăpânitorii veacului acestuia care nu cu dreptate stăpânesc peste supușii lor, merg la munca veșnică”.

Bisericile din Ceahlău și Bistricioara – lăcașurile strămutaților

O altă biserică monument care nu trebuie ocolită de cei aflați în trecere prin zonă este Biserica Sfânta Ana Schit, o bijuterie din lemn, cu absida altarului circulară, lucru extrem de rar la construcțiile din bârne. Lăcașul a fost ridicat pe la 1710, de ardelenii strămutați la Ceahlău, care și-au făcut, ca peste tot pe unde s-au dus, loc de închinăciune. Simplu, din bârne de brad, pe temelie de piatră. Desigur, meșteșugul celor care au lucrat lemnul se vede la absida circulară, foarte greu de realizat. Apoi picturile, făcute direct pe bârnă, au fost de mare valoare, însă trecerea timpului le-a degradat ireversibil. Se mai văd doar câteva urme, mai cu seamă pe bolțile din naos și pronaos. În schimb, catapeteasma și ușile împărătești au rezistat cu bine secolelor și sunt și astăzi în stare foarte bună.

Tot în stil ardelenesc este construită și biserica din Bistricioara, un alt monument valoros din punct de vedere al arhitecturii. Lăcașul, cu hramul ”Sfinții Voievozi”, este posibil să fi fost ridicat între anii 1750-1775, tradițional, din bârne de brad încheiate în coadă de rândunică, talpă de stejar și aceeași temelie din piatră de râu.

”Interiorul acestei biserici este foarte valoros datorită picturilor murale foarte interesante, dar și arhitecturii și, mai ales, acelei atmosfere speciale spirituale care există în bisericile din lemn”, a precizat comisarul Vitalie Josanu. ”Iar ca să mă refer în general la bisericile de la poalele Ceahlăului, toate sunt foarte bine conservate, au inventarul pus la punct, lucrurile așezate gospodărește. Poate ar mai fi câteva aspecte de detaliu de îmbunătățit, dar, în linii mari, Protopopiatul Ceahlău este cel mai disciplinat și are grijă de monumente într-un mod ireproșabil”.

Biserica din Bistricioara are, pe lângă catapeteasma originală și icoanele vechi, două elemente care o individualizează în peisajul lăcașurilor de închinăciune: o scenă a Lumii de Apoi, pictată pe pânză de sac, pe peretele dinspre nord, și bolțile diferite în pronaos, naos și altar.

Biserica din Răpciuni, ”strămutată” la Muzeul Satului

Dacă ardelenii stabiliți la poalele Ceahlăului și-au ridicat propriile biserici, există și o biserică, ”strămutată” din comuna ce poartă numele muntelui la Muzeul Național al Satului „Dimitrie Gusti”, odată cu începerea lucrărilor la barajul hidroenergetic de la Bicaz..

Construită în stil moldovenesc în 1773, biserica – una din cele patru care există în muzeu – are mai multe inscripții în grafie slavonă, slavo-română sau română. Salvat ”din lac”, lăcașul a avut mai mult noroc decât multe altele rămase în grija preoților și a autorităților din Neamț.

În anul 2007, biserica a fost restaurată complet, de o echipă de specialiști, care i-a corectat deformările structurii de rezistență, i-a asigurat stabilitatea, iar, într-o a doua etapă, i-a restaurat pictura murală.

Cristina MIRCEA